well, cum ziceam, revin la pozele făcute pe film. emoţia dusului şi adusului filmului de la developat e unică.

mai am de dat două restanţe de anul trecut apoi am să vă explic pe foarte îndelete ce-i cu filmleţul ăsta, de ce a intrat el în viaţa mea şi de ce sunt foarte mari şanse să intre şi în viaţa voastră.

până am să detaliez, am să vă mă zic doar că ar fi foarte frumos dacă nu v-aţi face program pe 25 septembrie, pe motiv de www.letsdoitromania.ro/

da, mi-ar fi plăcut mult să fi fost şi românia în africa. (ăştia mai haioşi vor spune că noi, sanchi, suntem deja acolo.) dar m-am resemnat de mult la gândul ăsta. cocalarii ăştia de la echipa naţională nu merită nici un fel de oboseală. şi îl citez aici pe tolontan, care îl citează pe emerich jenei: “am încetat să mai avem deziluzii în momentul în care nu ne-am mai făcut iluzii“. corect.

ps. pariul meu pentru mondialul ăsta e anglia.

ştiu foarte bine ce se mai întâmplă la televizor, asta pentru că aflu din ce scriu sau îmi spun alţii că se întâmplă la televizor. după renunţatul la fumat, renunţatul la televizor a fost a doua mare decizie care mi-a îmbunătăţit substanţial viaţa. ceea ce vă dorim şi vouă, anu’ ăsta, la anu’ şi la mulţi ani.

imaginile astea – faţă de care orice manual de jurnalism care se respectă n-ar trebui să facă abstracţie; deşi mă tem că aici am putea vorbi de un întreg manual cu astfel de imagini – le-am găsit după câteva ore de umblat bleambura prin folderele cu poze făcute în ultimii ani. n-aş cam lăsa blogul ăsta de izbelişte, aşa că până mi-oi lua un aparat foto nou, am să-l mai umplu fie cu ce mai trag între timp pe aparatul cu film, fie mai vâr mâna printre pozele vechi.

ps. fără nici o legătură cu ce-i aici, dacă vedeţi pe undeva haţmaţuchi, let me know.

poza de mai sus am făcut-o într-o iarnă, în parcul de la eroilor, abia mă mutasem în bucureşti, o ştiţi probabil de pe blogul cel vechi (sau în varianta printată dacă aţi fost pe la noi pe la cabana 34 în ultima vreme).

poza de mai jos am găsit-o zilele astea aici, e făcută la câteva luni(?!?!?!?) după a mea. oare într-o ţară civilizată, normală, cam cât ar fi durat ca texxxtul ăla să fie şters, ore sau minute?

de fapt, de ce mă tot mir, a durat vreo doi ani până au astupat o gaură de canal dintr-un pod peste dâmboviţa şi în care, cu totul, dar absolut cu totul întâmplător, am căzut (şi) eu. atât, doi ani.

ziceţi voi, nu e mişto în bucureşti?

am avut o zi groaznică, am trecut milimetric pe lângă un 5 la un examen. sunt nervos, obosit – pe termen lung, aşa că nu-mi rămâne decât să scot vidanja şi să mi-o bag în c reier.

am mai scris despre asta, s-a mai tot scris despre asta, dar cum nu se înâmplă nimic după ce se scrie, rămâne doar ca actul în sine, adică scrisul, să fie singura noastră satisfacţie. aşa că n-aveţi decât să vă aduceţi vidanjele proprii şi să vi le descărcaţi aici, poate vă mai liniştiţi şi voi. e loc *ă*ălău pentru toată lumea.

aşadar, pe cine şi de ce (mai) urăsc în bucureşti:

- metrorexul. să fiu sincer, i-aş bate. cu furtunul, cu urzici, cu cureaua de la ceas, i-aş rupe cu bătaia. nişte jigodii. bănuiesc că ştiţi despre ce e vorba, nu e cazul să mai detaliez. eventual citiţi şi asta. iar ce s-a întâmplat după concertul ac/dc, când deşi au anunţat că ţin metroul deschis până la ora doişpe, dar l-au închis la ora unşpe, a fost o mare, mare măgărie.

- metroul în sine. o mizerie. ia priviţi la poza asta. parcă seamănă cu dristorul de la noi, nu? dar e greu de făcut, ştiu. şi costă, da. plus că mai tre’ să şi pui nişte oameni să muncească pentru aşa ceva. nu se face.

- grafferii. doamne, ăştia nu se uită şi ei la televizor? la filme? n-or pune şi ei mâna pe o revistă? să fim bine înţeleşi, sunt de acord că anarhia în doze moderate face bine unei societăţi. fie că e anarhie de familie, de scară de bloc, în şcoală, anarhie urbană, artistică, toate formele astea au rostul lor. doar că anarhia asta are şi ea orgoliul ei, în plm. iar problema e că puţoii ăştia care au mâzgâlit până la hidoşenie tot bucureştiul sunt doar nişte rebeli ameţiţi a căror cauză nu există. nici nu vreau să ştiu cum arată la ei în casă. apropo, hu the fuck is aton ăsta? e plin bucureştiul de aton.

- aşa, mai departe. retarzii cu tiulee la bot care după ce ies de la ore confundă autobuzele cu peluza de sub tabelă. plus că devin din ce în ce mai agresivi în ultima vreme. şi să nu-mi ziceţi că aşa eram şi eu la vârsta aia, că o să fac o criză de nervi şi-o să vă trimit după sifoane de n-o să vă vedeţi.

- reclamele outdoor – publictarii români ar meria câte un şut în koa*e. toţi. e jenant în ce hal a putut să decadă publicitatea din românia în ultimii ani. apropo, voi de când n-aţi mai râs la o reclamă românească?

- retarzii care îşi depozitează gunoaiele pe tăpşanul din faţa blocului meu. îl ştiţi, ăla paralel cu calea văcăreşti. de 5 ani de când stau aici imaşul ăsta e o veşnică groapă de gunoi. cine face asta, habar n-am. însă e clar că e vorba de o firmă care suferă constant de pântecăraie. sau mai multe. şi mi-e greu să cred că aşa ceva e posibil de atâţia ani fără ca cineva din primărie să nu primească o şpagă. deşi, de ce să nu recunoaştem, există la fel de mari şanse ca totul să fie doar tâmpism. pentru că. nu-i aşa, e mai uşor să trimiţi într-o zi din an două basculante care să strângă tot decât să pui o patrulă noaptea să facă pândă. p*la mea, ce suntem noi aici, pândaci? suntem oameni!

- mă mai enervează ceva. nu ştiu cum e prin alte oraşe, ori prin alte zone ale bucureştiului, dar eu, biciclistul, intru pe aici din ce în ce mai des în conflict cu susţinătorii câinilor vagabonzi. ultraşii. în principiu, zău că n-aş vrea să moară. vă jur. în principiu. şi vorbim aici de câni, desigur. din punctul meu de vedere există doar două soluţii pentru problema asta. 1. eutanasiere. 2. – variantă pentru care şi optez – construirea unor centre pentru câinii nefamilişti finanţate doar din donaţii. băi nene, vrei să trăiască javra din faţa blocului? ok, n-o omor, da ia dă tu 5 lei pe lună. nu dai? e mult? apăi ftuţoidjsdcjqwectii, da eu de ce să dau bani ca să-mi fac injecţii, ă? dar cum ziceam, mai nou îs luat eu la trei păzeşte atunci când încerc să mă apăr de câte un câne care sare la mine când îs pe bicicletă. cum ar veni, caninofonul vede în mine pericolul. omul rău. ăla care nu iubeşte câinii şi îi vrea pe toţi mănuşi.

- faptul că la mecdonalţ răţoiul îngheţata cu caramel nu mai e ce-a fost. deşi eu tot sper, cam o dată la câteva luni. degeaba.

- pistele de biciclete. mă rog, inutilitatea lor. este cea mai mare imbecilitate urbană legalizată. dacă mergi pe stradă, ai toate şansele să-ţi iei nişte mui cât casa că de ce nu mergi pe pistă. iar dacă mergi pe pistă, mai bine stai acasă.

- apa caldă care devine caldă abia după ce-mi termin eu duşul. apropo, e adevărat că se dublează preţul la apa caldă? ca să ştiu şi eu în ce ape o să mă scald de-acum încolo.

ar mai fi. dar nu mai am chef de scris. dacă vreţi, puteţi continua voi.

ce face un bun student noaptea în sesiune? orice numai să nu înveţe.

n-a fost deloc uşor să-mi bat recordul de viteză cu bicicleta, am reuşit abia din a treia încercare, de suficient de multe ori încât să-mi doresc să nu mai beau bere niciodată. păcat că acest niciodată durează de fiecare dată doar câteva ore.

în altă ordine de idei, asta e cam ultima imagine pe care o mai fac cu aparatul meu foto digital. după aproape un an jumate de când mă folosesc de el, săracu’ are parte de un alt destin decât ăla care îi fusese prevăzut iniţial. aşa că am să mă întorc la mai bătrânul meu aparat pe film, ceea ce înseamnă că poze am să mai pun, doar că ceva mai rar. eh, noi să fim sănătoşi.

band of brothers

scriu la cald, chiar fierbinte, abia m-am oprit din bocit, lucru pe care eu îl fac destul de rar, am ochii injectaţi de oboseală, e aproape 5 dimineaţa, peste câteva ore am examen, aşa că nu trebuie să mă luaţi în serios dacă vă spun că band of brothers este cel mai bun serial din toate timpurile, deşi nu sunt chiar singurul care crede asta, însă mă puteţi crede pe cuvânt dacă vă zic că band of brothers este povestea de război spusă în 10 episoade a unei companii a armatei americane, de la debarcarea ei în normandia până la plecarea acasă a celor care au mai rămas în viaţă la terminarea celui de-al doilea război mondial, un război faţă de care nu ştiu ce emoţii aveţi voi, dar care pe mine mă intrigă până la perplexitate şi stări viscerale groaznice, ca cele de acum, şi de fiecare dată când am de-a face cu imagini sau relatări despre acel război nu pot să nu mă gândesc că totuşi e un miracol că lumea asta încă mai există, că noi trăim aici, în pace, că încă mai există oameni care fac poezii, iubesc, cântă, zâmbesc sau îşi doresc să facă lucruri frumoase, deşi este evident că de fapt noi n-am învăţat nimic din ce s-a întâmplat atunci, dimpotrivă, că cei mai mulţi suntem nişte animale deghizate în oameni şi că nu trebuie să citeşti cărţile lui nostradamus ca să îţi dai seama că e doar o chestiune de timp până când al treilea deranj mondial va avea loc, moment în care probabil că lucrurile se vor clarifica de data asta destul de mult în ceea ce ne priveşte pe noi ca specie, asta dacă nu cumva lucrurile se vor clarifica de tot.

vă recomand cu toată fiinţa mea acest film – de preferabil de văzut în cât mai puţine zile, asta pentru a nu-i pierde din tensiune -, deşi e un film trist, deşi e dureros, deşi el e prezentat doar din perspectiva americanilor, însetaţi de glorie şi imagini cu eroi, pe care ei chiar îi au – filmul e produs de tom hanks şi steven spielberg -, însă chiar şi aşa, dacă treceţi peste toate astea veţi descoperi un film absolut superb care face cam cât un manual de istorie plus o excursie gratis la auschwitz – despre asta o să vă daţi seama în penultimul episod, de departe cel mai uluitor de dramatic moment al serialului, moment la care v-aş recomanda să nu mâncaţi, aşa cum am făcut eu, pentru că ar fi păcat de mâncare.

şi ca să stric tot ce-am scris până acum, vă mai zic că filmul are 9,6 stele pe imdb şi peste 70 de mii de voturi, ceea ce mi se pare cel puţin relevant, chiar dacă, nu-i aşa, we do not trust in imdb. şi pentru că vă cunosc, şi pentru că-mi sunteţi simpatici, şi pentru că ştiu că abia aşteptaţi să mergem şi anul ăsta la ecologizare, am să vă dau un pont, filmul poate fi văzut aici: http://vplay.ro/serials/browse.do?sid=64 un site pe care mai puteţi vedea o groază de alte seriale, cu condiţia să aveţi un cont şi o conexiune de internet decentă spre bunicică. prin urmare, e foarte mişto în sesiune, noapte bună!