Am scris zilele trecute textul ăsta, aparent serios, doar pentru a-mi reaminti de lumea zglobie și excesiv de subiectivă băutorilor de vin. Spre deosebire de oamenii care scriu sau descriu mâncarea, băutorii de vin au acest păcat a-i atribui uneori vinului calități sau defecte imaginare pe care dacă tu la rândul tău nu le identifici, vor fi puse pe seama subiectivismului de înțeles până la un punct al receptorilor de gust. Textul l-am scris pe pagină, dar am zis să-l las memoriei și aici pe blog.
Cred că devine activitatea mea preferată pe internet. Să compar propriile mele evaluări la vinuri cu cele de pe aplicație. Acea aplicație.
Pentru un amator e tare amuzant. Pentru un profesionist, nu-mi dau seama cum e, dar ceva greșit e. Dar eu vorbesc aici strict din perspectiva amatorului, cam așa sună divertismentul în 2025. Turnul Babel la palat cu de toate și la final nimic. Hai să le iau pe rând.
Mi-am dorit foarte tare ca acum de Paște să încerc primul meu fume alb. Am găsit la mine în Carrefour două variante, am avut de ales între Etika Fume, Sauvignon Blanc, de la Aurelia Vișinescu (l-am încercat între timp, e minunat după gusturile mele) și ăsta din poză, un Sauvignon Blanc Fume, Caii de la Letea Volumul II.
Primul sărea de 70 de lei, al doilea pe la 50 și ceva. Am mers pe varianta mai ieftină, și pentru că buget, dar și pentru că ambele aveau aceeași notă, chiar mare, de 4,1. L-am lăsat la răcit și înainte să citesc orice despre el, zic să-i fac propria evaluare. Primul lucru care îmi sare în evidență, aciditate medie. Practic un început bun. Apoi dibuiesc nota clar florală, dar fără să identific ceva anume, în mod specific. Mă enervează treaba asta, dar nici nu-mi bat capul excesiv. Rămân cu floralul, mă bucur de el, e soare la mine în curte și miroase a primăvară, mi-e suficient.
E răcit cât trebuie, e perfect pentru mine, mă felicit că l-am luat. Realizez însă că îmi scapă esențialul. Nu identific decât vag nuanța de fume. Mă uit pe etichetă, mai gust puțin, mă uit iar pe etichetă, hai că parcă e ceva acolo. Sau nu? E, e, sigur trebuie să fie. Au scris oamenii ăia pe etichetă că e, mergem pe încredere. Și cam asta a fost tot, i-am dat nota 4, din convingere, notă măricică pentru mine.
Mă uit apoi să verific pe contraetichetă, realizez că stau destul de binișor cu evaluarea, se putea și mai bine, dar mă bucur să constat că suntem în același film de data asta. Și de aici mai departe începe distracția. Intru să citesc recenziile în aplicație.
Primul suspin, cineva percepe vinul ăsta ca fiind crocant. Trebuia să ajungă și la mine asta. Da, știu că e o metaforă. Am mai și auzit termenul ăsta folosit în descrieri legate de vin. E ceea ce s-ar numi literatura vinului, o specie aparte, pe nedrept încă nerecunoscută la nivel academic. Deși ar fi meritat. E frumoasă câtă vreme ajută la descrieri și nu se aruncă să dea verdicte. În fine, merg să caut ce înseamnă mai exact.
Un vin crocant are un nivel ridicat de aciditate, iar aromele sunt de obicei caracterizate ca fiind ascuțite, cu un final curat. Asta din ce-am găsit rapid ca explicație pe net.
Am spus deja mai sus că accept literatura din jurul vinului. Și chiar înțeleg metafora. Problema mea e că fix descrierile astea, care aparent sunt date de niște oameni care se pricep, nasc o imensă falie. Între profesioniști, între profesioniștii impostori și amatorii de vin care, de fapt, ei au nevoie doar de niște repere simple pe care să le înțeleagă și în care să se regăsească.
Dar să trecem peste, hai înapoi la vinul nostru, mergem la arome că de aici începe iureșul.
Avem așa, oamenii descriu vinul ăsta ca având arome de lime, mango, papaya, pepene, pere, floare de soc, agrișe, caise, kiwi, iasomie, fân/paie/, vanilie, salcâm, unt, coajă de portocală, iarbă, fragi albi, grapefruit, pomello, coajă de lămâie, căpșuni sau fructul pasiunii. Nu-s convins că le-am pus pe toate.
Bine, am mai găsit și green corcoduses, scris exact așa. Sau blood smoky lemons. Mi-a dat rău cu rest la asta. Aici nu vreau să caut nimic.
Ok, repet și insist, înțeleg că suntem într-o zonă a subiectivității profunde, cea a palatului senzoarial. Și că perceperea unui gust sau a unei arome poate fi influențată de mai mulți factori. Inclusiv propriul gust poate fi influențat de anumiți factori pentru același vin, băut în momente diferite. Sau chiar diverse feluri de mâncare. E foarte normal să fie așa, am pățit-o de nenumărate ori. Și atunci, care e faza cu toate livezile și pășunile astea atârnate în descrierea unui vin?
Înțeleg și accept că la nivel individual tu chiar ai simțit notă de kiwi, mango și unt în vinul ăsta. E o enigmă pentru mine cum, dar nu contest. Problema e că descrierile astea puse toate la un loc, și care-s foarte multe, creează un tablou care văzut de la distanță devine unul totalmente caraghios.
Bei din pahar, citești toată lista de mai sus și totul devine o mâzgâleală, un borhot psihedelic care face ca tocmai evaluarea ta să-și piardă din credibilitate. Practic oricine poate spune orice, că efectiv nu contează. Dacă eu afirm că vinul ăsta are gust de pene de rață umede și lemn uscat de plop, și o spun suficient de convingător, practic așa rămâne, că nimeni nu poate combate asta, că na, gusturile sunt personale și subiective. Doar că e stupid și ineficient. Pentru că o astfel de evaluare vorbește mai degrabă despre mine și aproape deloc despre vin.
Și ca să închei într-o notă optimistă, sunt două recenzii unde se specifică și faptul că vinul ăsta trebuie savurat împreună cu soțiile noastre. E importantă precizarea asta, că nu te duci să bei vinul ăsta cu soția oricui nimerești tu aiurea pe stradă. Că cine știe ce mai iese de aici. Și Doamne ajută că sunt și însurat, soția a zis că e un vin bun, pentru mine ea e principala aplicație de evaluare a vinurilor pe care le cumpărăm noi aici în casă.
