unde mâncăm în jurul bucureștiului – laguna verde (3)

A treia vizită a fost să fie la Laguna Verde. La un băț aruncătură distanță, cu puțină bunăvoință te duci să iei prânzul acolo în pauza de la birou. 

Am lăsat puțin să-mi sedimentez experiența asta, pentru mine e clar că va trebui să mai merg o dată, de-aia nici n-am vrut să scriu la cald. Și aici mă refer strict la partea cu mâncarea, cu care hai să zicem că am avut o relație de tip it’s complicated.

N-o să insit, nu vreau să sperii pe nimeni, nici pe cei care ar putea să meargă acolo, nici pe cei de acolo care ar putea să citească ce scriu eu aici. Pur și simplu îmi place să cred că n-am prins eu o zi bună la bucătărie. Sunt foarte sincer când spun că pentru mine chiar și două preparate, la aceeași masă, unul nesărat, unul prea sărat, pot însemna doar o zi mai proastă pentru bucătar. Oricare ar fi el. E un semnal puternic, dar nu troznești pe cineva pentru detaliile astea, nu din prima. Te mai duci o dată, de două ori chiar, apoi poți să arunci cu părerea, cu convingerile, cu review-urile și cu angry-urile pe internet. Bine, n-a fost doar sarea în relația asta mai complicată, dar cum spuneam, nu insist acum pe mâncare.

Totuși o excepție trebuie să fac, exclusiv pentru oricine de la Laguna Verde care ar citi textul ăsta. Și pentru oricine din lumea asta. Un piure făcut la blender sau mixer este semn că bucătarul fie și-a atins limitele mult prea devreme, fie pur și simplu a renunțat. Iar în preajma lui nu e nimeni care să-i atragă atenția că așa ceva mănânci la împinge tava în gară la Mizil. Chestia aia elastică vândută pe post de piure nu trebuie să existe nici măcar în casa cuiva care se grăbește și mănâncă singur la televizor. Dacă chiar pretinzi că-ți pasă de mâncare.

Ce îmi pare rău e că n-am mai dus și o măduvă la cuptor cu hrean, motivul pentru care am și vrut foarte mult să ajung aici. Bine, nici n-am mai putut să duc, dar parcă nici nu prea mi-a mai venit să pot să duc. Însă așa cum am mai spus, aici sigur am să revin. Și am s-o fac la fel ca și acum, cu cele mai bune intenții.

Și totuși, ziua aia în care am ajuns acolo a avut ceva magic. S-a întâmplat ca masa noastră să fie chiar în buza lacului, pentru că există și mese în interiorul terasei, așa că, apropo, atunci când sunați pentru rezervare, cereți și voi la “balcon”. Superbitatea aia de lac reușește să îți clătească mult din prostiile pe care le cari zilnic după tine. În plus, eu începutul ăla de octombrie l-am prins și într-o lumină caldă, de zi sănătoasă de toamnă, nealterată de poluare, dincolo de ce s-a întâmplat la masă, senzația cu care am plecat de acolo a fost una foarte bună.

Cu mențiunea că tot la plecare, când deja terasa începuse să se umple binișor, liniștea asta firească, lăsată pe verticală de undeva de Sus, a fost spartă de o muzică cu totul anostă, venită de undeva de jos, din niște difuzoare cu care eu sigur nu aș vrea să am de a face. Teama mea e că în general aici se crede mai mult în veselia de grup decât în terapia individuală, ceea ce nu-i deloc un lucru rău, e doar bine de știut de la început că e posibil să nu vii doar pentru mâncare și yoga aici.

În rest, curat, var alb, mult wenge pe lemn, meniu bun, cu mult pește, am prins zi bună și la servire, plus o mențiune pentru înghețata de colivă din lista de deserturi. Care vin din clasica și previzibila listă de deserturi din restaurantele românești, dar cu o mică notă de curaj din parte casei, această înghețată cu colivă. Înțeleg că aici a și apărut, de fapt, desertul ăsta, e fix genul ăla de preparat care în timp ar putea deveni “ tradițional românesc”. Felicitări pentru asta.

A, și încă ceva, au și pisici.

––

Mi-am propus ca în următoarea perioadă să ajung în cât mai multe locuri din jurul Bucureștiului, locuri prietenoase cu natura și în care se poate mânca. Lista a venit pe baza unor sugestii primite de la voi aici. 

Până acum, am mai trecut pe la:

1. Grădina Vlahia
2 Conacul Vinalia