unde mâncăm în jurul bucureștiului – grădina vlahiia (1)

Deși e luni seara, încă mai resimt puțin din euforia vizitei la Grădina Vlahiia. Care a fost sâmbătă. Dar există o explicație, există un context, cu care am să și încep.

Am avut zilele trecut inspirația să întreb pe pagina mea de Facebook în ce locuri din jurul Bucureștiului se poate mânca și ar merita vizitate pentru câteva ore de tihnă în natură. Cu accentul pe tihnă. Și natură. Cu mâncarea drept pretext de călătorie. Așa cum am zis tot acolo, a fost una dintre cele mai bune întrebări pe care le-am văzut vreodată pe Facebook. Că întrebarea asta era cu totul întâmplător și a mea, nu că aș vrea să mă dau mare, dar nici modestia nu prea mă dă afară din casă.

Pentru mine tocmai se întâmplă ceva la care am visat mulți ani. Să-mi iau mașina mea și să călătoresc aiurea fix unde nu m-aș fi gândit să ajung cu o zi în urmă. Să-mi trăznească vineri seara unde o să mă prindă prânzul de a doua zi.

Însă cum încă sunt începător, niște ture de-astea de câteva zeci de kilometri am considerat eu că mi-ar prinde bine. Pentru început. De-aia am și limitat întrebarea la împrejurimile Bucureștiului. Dar devine doar o chestiune de timp până când am să mă liniștesc la volan și poate am să mă sui într-o dimineață oarecare doar ca să mănânc jântiță la Sighetu Marmației, de exemplu. Eu nu văd nicio o problemă în a pleca cu mașina până la Sighetu doar pentru jântiță. Dacă ea chiar ar exista acolo.

Dar să revin la împrejurimile Bucureștiului.

Am primit multe recomandări, cred că o să fac anul până o să trec prin toate. Pentru că așa mi-am propus, să ajung în chiar toate locurile alea. Plus câte or mai apărea între timp. Am să scriu despre fiecare, acolo unde simt că și merită acest efort. Dar n-am dubii, cred că în fiecare dintre locurile recomandate se va găsi ceva care să merite drumul până acolo. Însă ca să nu stați după mine, vedeți că lista locurilor sugerate e aici.  Și e deschisă, apropo.

Aș fi vrut prima oară la Manasia, acolo era însă ceva eveniment în weekend, așa că am cam dat cu banul. S-a nimerit să fie Grădina Vlahiia, fără un motiv anume, dar s-a dovedit perfect pentru călătoria asta pe care eu mi-o cam doresc să fie până la capătul lumii, de fapt. 

Cam ăsta e contextul, cam de aici agitația asta euforică de care povesteam la început, luați descrierea de mai jos ținând cont de nota asta profund subiectivă. 

Grădina Vlahiia are în primul rând poveste. O găsiți pe pereții internetului, pe scurt e că un român fugit în Canada în anii ‘70 s-a întors după revoluție aici și a început diverse afaceri. Rupt de dorul Ardealului natal, a amenajat în timp, pentru familie, un mic areal neaoș cu iz maramureșean care să-i hrănească sufletul. Ulterior a devenit și afacerea care acum îl hrănește cu totul. Pe el, pe angajații săi, pe oaspeții care-i trec pragul. 

Apropo, partea cu mâncarea, oricât de interesat aș fi eu de aspectul ăsta, e în plan secund în acest loc. Pur și simplu nu pentru mâncare te duci la Grădina Vlahiia. Și nu pentru că n-ar fi bună, ba dimpotrivă. Dar aici te duci pentru tihnă, înainte de toate. Eu pe asta am vrut-o, pe asta am primit-o. Nu bag însă mâna în foc că la fel va fi și când o să ajungeți voi. E, totuși, un loc de evenimente. Eu am prins simultan o nuntă și un botez. Dar să zicem că spațiul e suficient de mare încât să vă puteți separa unii de alții fără să vă încălecați. Iar petrecerile alea nu-s chiar ca nunțile cu manele de la mine din sat, deci sunt mari șanse să fie bine. Apropo, să credeți cu sfințenie în rezervare și în detaliile care vă interesează, la telefon, din timp.

Până la mâncare, când ajungeți, treceți pe la recepție. Și spuneți că vreți să vizitați biserica și casa țărănească. E chiar o biserică acolo, replică a unei construcții din Maramureș. Înțeleg că e sfințită și chiar folosită în diverse contexte religioase. Cum ar fi slujbă de botez sau de cununie. Cât despre casa țărănească, de fapt casa unui fost agricultor ardelean, salvată, transportată și asamblată aici în totalitate, asta ar putea fi mândria oricărui muzeu țărănesc din lumea asta. Să nu ratați locurile astea. După care va duceți să vă faceți selfie cu ponelul.

Adică ar mai fi și ferma de vizitat, apoi ar mai fi aleile de prin grădinile destul de mari ale domeniului, după care, de la atâta osteneală, vine momentul să le poposiți oamenilor și la masă. 

N-am a vă face recomandări speciale aici, eu am fost mulțumit de ce am mâncat, însă dacă vă luați saramura de pește, cereți și o lingură. Păcat de zeama aia. Aș pune-o în bidonul cu lichid energizant la maraton dacă aș putea. E delicioasă.

Ca observație generală, porțiile sunt medii, nu e pe crăpat burdihanul în voi. Ca observație personală, dacă cineva de la fața locului citește vreodată textul ăsta, i-aș sugera să facă într-un fel și să mai scadă cu măcar două grade temperatura la vinul ăla. Eu nu beau alcool în perioada asta, am făcut însă un mic compromis, doar că m-a cam dat peste cap zeama aia destul de călâie a unui vin de altfel foarte bun. 

Așa, și dacă tot sunt la de-astea cu observații, există în zona barului câteva manechine acoperite cu haine tradiționale maramureșene. Să vă spun sincer, hainele alea sunt superbe, problema e cu manechinele. Nu prea ai vrea să te trezești singur noaptea lângă una de-aia. Sunt horor. Deși intenția e bună, finalizarea e dintr-un film de groază.

Sunt mai puțin de 40 de km până la Grădina Vlahiia, asta dacă vii din Pantelimon. Mai bine de jumătate sunt pe autostradă, asta înseamnă că în mai puțin de trei sferturi de oră ești acolo. 

A, și încă o recomandare. Dacă sunteți pe limonadă, cereți musai ceaiul ăla rece de-l au doar ei. Am uitat cum îl cheamă, e cel din poza de mai sus.  Trebuie musai încercat mai ales dacă sunteți nefericitul care conduce la întoarcere. Apropo, n-am fost eu ăla, de data asta.