unde mâncăm în 2 mai

Am fost în 2 Mai, prima oară în viața mea. Am mai trecut pe acolo, dar niciodată nu opream. Eram tânăr și fără de prihană, abia ce-mi începeam viața de vamaiot, cum ar veni, 2 Mai era doar zonă de tranzit, nu se cădea să mă cazez cu toți familiștii cu burtă. Cum Vama a devenit între timp un fel de ostropel de pui cu frișcă, ananas și varză murată, drumurile mele au luat-o apoi către nord, spre ceea ce știam că ar fi cam ultimele plaje oarecum sălbatice, da’ între timp și acolo valuri de ghiorlăneală s-au abătut peste nisipurile golașe, așa că m-am mutat la bulgari.

Cred că e o șansă că am ajuns abia acum prima oară, în 2017, că nu știu 2 Mai așa cum era pe vremuri. Unii zic că aici se întâmplau cu adevărat lucrurile mișto pe vremea comunismului, așa că ceea ce am găsit acum e fără de comparație cu ceea ce era cândva. Am comparat doar cu ceea ce e acum pe întreg litoralul românesc. Și am găsit un loc decent de stat și cheltuit niște bani. Aproape nefiresc de decent pentru o stațiune la mare în România.

Să vă zic despre mâncare. Că pentru asta ne-am adunat aici. Au fost 4 locuri pe care le-am încercat (alea unde am fost dimineața doar pentru o omletă nu se pun), am avut experiențe foarte diferite, a fost bine, în general, am mâncat tot, am zis și bogdaproste când a fost cazul, am vorbit frumos și nu mi-a fost teamă că mi-a scuipat bucătarul în ciorbă. Doar că, din păcate, doar cu atât nu se face turism culinar. Niciodată. Să le iau pe rând.

La Dinamo. Un loc de celebru, un de fel de Lamamașilatatașilamineacasă local. Meniul clasic, ăla de e împânzit prin toată țara ca muștele vara, cu ciorbițele de văcuță obișnuite, șnițelul dacic și papanașul strămoșesc. Am luat o ciorbă de burtă, mi-a plăcut, nu zic nu, n-aș veni de la Arad pentru ea, n-aș veni nici de la Costinești pentru ea, recunosc, dar a fost peste limita aia a decenței culinare ce te poate menține în starea de bine cu care ai intrat în crâșma respectivă. Ficăței buni, cam înecăcioși, dar pentru că abia venisem și eram foarte relaxat, aș pune accentul pe buni. A fost și o scrumbie prăjită corespunzător pe grătar, fără surprize neuronale, cel mai mult mi-a plăcut vinul casei, un demi alb, m-am gândit tot weekend-ul la el. Porții peste medie, fundal de radio zdranghi-zdrunghi-zbum-zbeng, copaci, umbră, loc de joacă cu mult plastic pentru copiii cu energie peste medie, dacă planetele s-or alinia cum trebuie, am să mai vin acolo, dar nu vă mint, n-o să încerc să le alinez eu planetele pentru asta.

La Babușca. Am vrut pizza. Așa că am căutat pe internet, iar prima căutare zicea că trebuie să merg la ei. Și am mers. 60 de review-uri, 4,8 nota, nu prea aveam de ce să mă tem. Mi-a plăcut mult drumul până acolo, e în miezul satului, un prilej numa bun de a cunoaște mai bine locul, am crezut că leșin lângă o lămâiță sărită peste gardul unei case oarecare, liniște, praf, stare de bine de neratat. Apropo, mai e o Babușcă la drumul principal, un fel de împinge-tava construit dintr-un mix sublim de gresie și faianță cu aer de Eforie Nord, n-am intrat, nu m-a interesat, nu mă intersează, nici nu vreau să știu vreodată de el. La Babușca ăsta, cel din sat, ar fi fost bine dacă n-ar fi fost rău. Trec peste faptul că am ascultat un album integral Bosquito. Tare. Aia e, nu toată lumea vrea bilete la Kings of Leon. Problema a fost alta. Am cerut două pizza. Și două sosuri la ele. Ei bine, sosuri făcute nu aveau, dar aveau checiap. Băi nene, în 2017, un restaurant cu mai multe tipuri de pizza vinde checiap pe post de sos. Iertați-mă, dar plm, e jenant. Îți trebuie doar puțină bunăvoință să faci un sos ieftin și decent. Că iar m-am enervat. În concluzie, când o să mai fiu vreodată în 2 Mai și o să-mi cadă limba, dinții și cerul gurii de poftă după o pizza, acolo o să merg. Dar cred că mai durează până la ziua aia.

La Petya. Aici am venit cu cele mai mari așteptări. Dar și cele mai multe recomandări. La Petya mi-am reamintit de curba lui Gaus. A început nu bine, ci foarte bine. Două păhărele cu medicament și unul cu cireșată. Din partea casei. Medicament în cazul ăsta e un fel de rachiu slab, dar foarte bine parfumat. E ce trebuie înainte de masă. Digestiv, cum ar veni. Am mai cerut o cireșată (nu eu!) și am precizat că o plătesc. Mi s-a zis că nu e cazul, e în continuare din partea casei. Like-uri și inimioare fără număr, am crezut că nu aud bine. Au venit, pe rând, salata de icre, destul de bună, a venit borșul de pește, ăsta mi-a plăcut cel mai mult, trei tipuri de pește în strachină, fără prafuri, carne suficientă, leuștean, ardei iute, hliap-hliap-hliap, uite așa de fericit am fost, a venit și o saramură cu chefal, bună și ea, au venit și niște midii cu smântână și usturoi, deși s-a cerut fără usturoi, aia e, atâta s-a putut, mie mi-au plăcut, totul foarte ok până aici. Punct în care începe coborârea. În primul rând, mămăliga. Mie mi-ar fi rușine să exist în lume dacă aș da unor oameni să mănânce așa ceva. O fiertură dubioasă pe la marginea căreia încă băltea apa. Cum am fost a doua zi acolo și mămăliga a fost la fel, nu m-ar mira să aflu că de fapt așa vrea bucătarul și că eu oi fi ăla care nu pricepe magia mălaiului. Pentru mine, băiat de la Moldova, mămăliga aia a fost o rușine de neconceput și de neiertat. Apoi a fost servirea. Am văzut niște oameni care au o dorință foarte mare de a face bine, doar că stau prost la comunicare. E de neadmis să întrebi cu ce pește e făcut borșul, iar răspunsul să fie “degeaba întreb la bucătărie, oricum n-o să-mi zică”. Mâr! Timpi mari până la desert, care desert a venit spart pe bucăți, timpi și mai mari până la nota de plată, ar fi mult de lucrat cu fetele care servesc acolo. Teamă mi-e însă că în momentul ăsta nu e chiar una dintre priorități. Însă cum am zis, am revenit a doua zi și o să mai revin fără probleme. Am încredere în oamenii de acolo, mi s-au părut sinceri și cel puțin la nivel de intenție păreau interesați ca ție să-ți fie bine.

La CopaCabana. O terasa pe o bucată lungă de gazon, pe undeva prin zona cu rulote, am nimerit într-o seară cu folk și voie bună, cred că aici mi-a plăcut cel mai mult dintre cele 4 locuri încercate. Meniul confirmă că ai aterizat într-un loc unde niște oameni cel puțin își dau silința. Citez aproximativ, din memorie: Pui nesărutabil (cu mult usturoi, evident), Ceafa TIR-istului (ceafă Cât China la grătar), Omletă Cheală, Omletă Anca Țurcașiu (am uitat să întreb care-i faza, dar am râs, oricum), Porcușorul Culturist și tot așa. Cartofi din grădină n-am mai prins, așa că ne-am mulțumit cu pai decongelați, dar pe care i-am hrăpăit imediat, mai ales că am cerut și un sos picant făcut în bucătărie, mi-aș fi pus și în vene. Dacă ajungeți, să cereți și vreți să curgă mai ușor niște alcool, vedeți că au pită unsă cu șuncă. Au și cu unt, da’ aia e la mișto, cred. Am luat un chefal la plită, mi-nu-nat!, aș reveni aici doar pentru asta, mi-a plăcut de tipul care ne-a servit, un tânăr bezmetic pe care nu ai fi putut să te superi nici dacă-ți scăpa berea pe tine și-ți dădea și-un cap în gură. Era atât de depășit de situație că ai fi putut să accepți că bere pe tine și un cap un gură fac parte dintr-o tradiție locală. Le iei ca atare și râzi mai departe.

Despre cum văd eu diferențele între 2 Mai și Vama Veche, am scris aici. Despre orice alt loc pe care îl știți în 2 Mai și despre care voi credeți că merită să știm, aștept detalii în comentarii. Despre ce treburi m-au mânat abia acum în 2 Mai, o să scriu zilele astea. Probabil de undeva din munți.