E o glumă mai veche legată de orașul ăsta, cum că cel mai mișto loc de văzut în Giurgiu e orașul Ruse. Chestiune valabilă și pentru mâncare. Răutăcisme sudiste, desigur.
O să scriu la un moment despre opțiunile culinaro-turistice ale fraților bulgari, locul ăla merită ceva mai mai multă atenție, dincolo de celebrul Happy Grill, acum am să vă povestesc despre experiența culinară de pe partea noastră a Dunării.
Am întrebat zilele trecute unde ar exista ceva șanse de posibile revelații culinare în Giurgiu, după cum puteți vedea și aici, în comentarii, destinația sugerată masiv a fost restaurantul Perla. Ar mai fi fost și la Taverna la Grecu, n-am reușit să ajung, oi reveni cu un update cuvenit când o fi. De ajuns sigur ajung.
Ce mi-a plăcut
Locul.
E fix pe marginea Dunării, dacă prindeți o masă chiar în buza terasei, posibil ca mâncarea să intre chiar în zona secundară de interes. E un loc perfect de stat și de băut un vin, pe seară, cu vântul în freză. Dar cu condiția ca masa la care vă aflați să fie chiar la marginea terasei. Sau măcar pe terasă. Altfel, înăuntru, totul devine un loc ca oricare altul, cu mulți chelneri și timpi de așteptare diferiți.
Servirea.
O trec la plusuri din convingere, asta pentru că am nimerit ca de noi să se ocupe o doamnă ceva mai în vârstă, vizibil hotărâta ca nouă să ne fie bine. S-a mișcat cu talent, ne-a zâmbit în permanență, a fost rapidă și eficientă, ba chiar a încercat să-mi sugereze discret că un anumit produs pe care voiam să-l cumpăr e posibil să fie cam scump.
Ce nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut
Mâncarea.
Peștele a fost ok, fără puseuri emoționale de plăcere, am avut un șalău cu sos de migdale, corect făcut șalăul, bine intenționat sosul ăla, dar rămas la nivel de intenție, plus câteva legume cândva congelate. Și o cegă, a fost prima oară când am mâncat așa ceva, cred că putea fi exploatat mult mai bine. M-am bucurat că am încercat peștele ăsta, dar n-aș veni de la București pentru așa ceva.
O dezamăgire a fost faptul că nu aveau nimic cu somn. Din 7 oameni câți eram la masă, 4 voiam somn. N-a fost să fie, se mai întâmplă. Apropo de asta, sunt atât de triste meniurile astea clasice în care îți sunt trecute toate rețetele, ca în final, când vine ospătarul la masă, să afli că jumătate nu sunt diposnibile.
Ce nu mi-a plăcut
Mămăliga nesărată.
Când plătești 80 de lei pe o bucată destul de micuță de pește, să primești mămăliga fără sare e undeva în zona aia de bătaie de joc. Pe asta poți s-o guști lejer înainte s-o scoți din bucătărie. Asta dacă te numești bucătar. Și nu e vorba că avea puțină sare, nu avea deloc. Era dulce. Moartea pasiunii. Să zicem că și detaliul ăsta intră la întâmplări răzlețe nefericite. N-aș detesta locul doar pentru asta. Dar e un detaliu jenant.
Usturoiul.
Aici n-o s-o lungesc eu foarte mult, au făcut-o ei deja. Un fel de spălătură cu iz de usturoi.
Despre ce se gasește în meniu vă puteți face o idee din pozele de mai jos. Așa, la prima impresie, nu mi s-a părut deloc a fi un loc pentru care să-ți pui benzină în rezervor și să tai țara în două doar ca să iei prânzul sau cina. Dar merită, dacă ești prin zonă, să-i dai o șansă pentru a-ți clăti puțin ochii și sufletul. Eu o să-i mai dau. Poate chiar mai multe.
Orasul meu de „bastina”. La Perla, din pacate, este locul unde turistii si localnicii vin datorita locatiei – terasei pe malului Dunarii. Mancarea a fost intotdeauna mediocra. Faptul ca multe dintre specialitatile de peste nu sunt disponibile aduce oarecum garantia ca pestele este proaspat si merg pe „captura zilei”. Somnul este un peste deosebit si gasit din ce in ce mai rar la pescarii din zona.
La Taverna pe str Garii este poate cea mai buna optiune de mancat „in oras”. Altfel, recomand cu incredere un pranz/o cina la vecinii de la Ruse la restaurant Chiflika- mult mai ok decat Happy Grill.
O să țin minte restaurantul din Ruse. La Happy am fost deja de 4-5 ori, îi cam știu potențialul. Mersi mult de recomandare, chiar mă ajută. Vreau să ajung acolo și să hălăduiesc o zi întreagă, am înțeles că ar mai fi câteva locuri de văzut. Mersi mult.
Am mancat „la perla” cand eram insarcinata. Pestele bun ca era prins chiar la 10 m, in dunare. Mamaliga a fost buna dar de zama aia lunga numita mujdei imi amintesc si acum, dupa 5 ani. Norocul a fost c.am stat pe terasa. Era undeva pe la inceput de mai si privelistea si relaxarea m-au favut sa uit de atmosfera anilor 85 din intetiorul restaurantului. Ce imi mai amintesc e ca a trebuit sa cer servetele suplimentar (meteahna intalnita in majoritatea restaurantelor din zone „neturistice”). Astazi plecam iarasi (sa manance fiu-meu direct din farfurie, nu prin burta mea) si speram sa prindem loc la terasa:) si sa vedem natura de pe drum, lucru tare rar aici in Bucuresti.
Locul e fain tare. Mă refer la terasă și priveliștea de acolo. După ce am scris textul ăsta, am citit multe povești despre loc. Bune, proaste, la grămadă. Din păcate, asta e o constantă a multora dintre restaurantele din România. Sunt inconstante. În servire sau gătit.