Faci o glumă cu un prieten căruia îi spui la un moment dat că un traseu turistic prin București ar trebui să înceapă inevitabil cu terasa de mici de la Obor. E un exercițiu de imaginație care îți place, așa că îl mai folosești de câteva ori, în diverse ocazii. Oamenii îți zâmbesc, iar cei care știu despre ce e vorba te aprobă cordial.Trec vreo doi ani, apoi îți dai seama că ceea ce iniţial a început ca o glumă, s-ar putea să fi fost, de fapt, unul dintre cele mai serioase și inspirate lucruri pe care le-ai spus vreodată.
Sunt vreo patru ani ani de când merg acolo constant. Iar după sute de mici consumați în acel loc, pot confirma că, de fapt, Terasa Obor nu e despre mâncare. Nu e doar pentru mâncare. E stare, e atmosferă, e tihnă, e vorbă-ntinsă, e fereastra aia de timp pe care o deschizi ca să mai iei o pauză la lumea de afară. Locul perfect care dezleagă limba și suflete. Ce-i drept, există ceva esențial care activează toate aceste funcții. E obligatoriu să te nimerești acolo cu cine trebuie. Te poți bucura și singur, nu zic nu, am experimentat de câteva ori asta, doar că micul, în cazul ăsta, devine un act banal, limitat, ești acolo doar ca să îți satisfaci o nevoie primară. Însă ar fi păcat să reduci totul doar la atât când, de fapt, în fața ta un univers întreg ți se dezvăluie. Dacă ești dispus să-l vezi.
Sunt atașat de locul ăla mai mult ca orice alt loc din București. Am dezbătut aici, fie cu prieteni, fie cu necunoscuți, toate problemele lumii. Nimic nu mi-a scăpat. Am ascultat povești de viață, unele mai vii, altele doar groaznic de anoste, ale unor oameni pe care îi vedeam atunci pentru prima oară, probabil și pentru ultima oară, poveşti pe care nu țineam neapărat să le aflu. Dar nici nu mă împotriveam în vreun fel ca ele să ajungă la mine. Am și eu ceva cu care pot să mă laud. Dacă îmi pun în cap, pot scoate ușor vorbele din oameni. Iar la Obor am observat că vine cam multă lume nevorbită.
Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte terasa de la Obor, aș zice că aici vii flămând de mici și pleci sătul de vorbă.
Am stat de vorbă zilele trecute cu Adrian, cel care administrează locul ăsta. Mici la Obor au fost dintotdeauna, însă istoria terasei e ceva mai scurtă. A început în 2011, dar a durat ceva până să devină un loc suficient de cunoscut și stabil.
Începuturile. Bătrânii. Muzica
La început n-aveam mai deloc clienți, pentru că noi nu suntem în locul în care erau terasele de mici înainte. Dacă tu nu știai că noi suntem aici, salut, nu prea îți dădeai dai seama. De-aia și avem muzica asta aici, cu boxa pusă sus, ca lumea să ne găsească mai ușor. Dar mi-a luat luni bune să mă prind că oamenii nu veneau la noi nu pentru că nu voiau, ci pentru că nu știau că existăm.
Adrian mi-a povestit mult despre piață. De la el am aflat, de exemplu, că la intrarea în Obor încă se mai văd urmele vechii piețe. Doi stâlpi de ciment în vârful cărora niște roți de fier, ruginite rău, confirmă că în urmă cu niște ani Oborul era locul în care oamenii veneau aici şi ca să se dea în lanțuri. Am stat minute întregi în fața unuia dintre stâlpii ăia. Doar uitându-mă. Și gândindu-mă la toate lumile care s-au rotit în toți acești ani prin fața lor. Să vă zic sincer, puține lucruri m-au umplut de bucurie în ultima vreme în halul ăsta.
Eu am venit aici la 35 de ani. Ușor-șor m-am dat pe brazdă. Dar primul an a fost foarte greu. Greu-greu! Până îți faci o plajă de-asta de clienți, până te cunoște lumea, la început ne aruncau tot soiul de răutăți, că vindem stricăciuni, chiar cei de aici, de prin piață. Ușor-ușor ne-au învățat, și-au dat seama că nu au nicio problemă cu noi, că noi vrem binele zonei. Apropo de lucrurile făcute cum trebuie, aici nu prea poți să te abați de la tradițional. Avangardismul comercial nu prea prinde. Au încercat unii, am avut aici în stânga șaormerie, au murit vreo 3 sau 4, am avut și covrigărie, s-a dus și aia.
Aici m-am abținut cu greu să nu mă bușească râsul, n-am vrut să întrerup șirul discuției. Dar să pui egal între șaormă, covrigi și avangardism, ăsta a fost semnul că terasa e în momentul ăsta pe mâini bune.
Explicația e simplă. În colțul ăsta de Obor trebuie să ții cont de media de vârstă a clienților. Care e undeva pe la 60, 70, 80 de ani. La noi cântă Gică Petrescu în fiecare zi. De la 8 la 10 se ascultă Național FM, când dau doar muzică românească, apoi începem cu muzica noastră, de-asta mai de pahar. Ce bine era când eram eu tânăr. De fapt, prima și prima dată am avut câteva foldere DOAR cu Gică Petrescu. L-am folosit vreo 2-3 săptămâni până înnebuniseră vecinii pe aici. Și apoi am adus muzică populară, am început să aducem mai din zonele astea, de prin jurul Bucureștiului, am încercat și cu muzică de petrecere, cu ce se asculta atunci, cu Nicu Paleru, dintr-ăștia. N-a prins.
Uite, acum de exemplu, în momentul ăsta cântă Zorba. Dacă închizi puținii ochii parcă-ți vine să și dansezi. Păcat că e frig acum afară. Gândește-te la asta, în timp ce-l asculți pe Zorba. Relaxeazăte-te puțin, relaxează-te câteva secunde. Te simți bine, mă!
Momentul ăsta poetic l-am stricat cu o curiozitate pe care am tot ținut-o în mine anii ăștia. Voiam să știu dacă locul a fost sau nu vreodată pângărit de manele.
Nuuuu!… Că sunt melodii care se aseamănă într-un fel, aia e altceva. Avem, de exemplu, una care seamă într-un fel, e o melodie arăbească, e o melodie mai lungă, așa, dar e drăguță.
Povestea micilor
Micii, la început, ni s-a spus să-i cumpărăm din Selgros. Că-s unii dintre cei mai buni. Selgrosul, într-adevăr, au mici buni, doar că oamenii ăștia din Obor aveau alte preferințe. Și ușor-ușor, omul cu care au lucrat cei dinainte a dat de noi. Și mi-a zis că poate să scoată ceva le fel ca micii din Selgros, doar că vor avea o aromă specifică locului. Ca un fel de exclusivitate. Și să știi că așa e. Ăștia, așa, sunt singurii mici. Am înțeles că au mai fost unii care au băgat în meniul lor că vând mici ca la Obor, nu știu, n-am verificat.
Dar vreau să înțeleagă bine lumea. Micii nu-i facem noi. Sunt aduși dintr-o fabrică. Vin curați, ambalați, proaspeți și mi-i aduce în fiecare zi. Așa că eu în fiecare zi, dimineața, mănânc câte un mic. Și în toți anii ăștia n-au fost abateri deloc. Sunt acceași ca la început. Poate doar uneori să aibă mai multă sare. Dar au fost cazuri rare.
Clienții
Ciprian, am o savoare de clienți. E o paletă nu largă, ci foarte largă, cred că am avut și torționari la mese. Ți-am zis, majoritatea care vin sunt pensionari. După-amiaza să zicem că mai vin uneori și mai tineri. În weekend mai avem după ora 11, când se trezesc genul ăsta mai rocker, avem câțiva corporatiști, dar slab, e un bloc de birouri aici în preajmă, dar de când s-a deschis Veranda s-au cam dus acolo. Asta e, asta-i piața. Că și eu aș putea schimba, să aranjez altfel, dar nu-mi mai vin bătrânii. Oricum, oricine ar fi ei, oamenii vin aici pentru că se simt bine. Pentru atmosferă. Și mai sunt niște grupuri care vin și stau seara de obicei, tot așa, de pensionari, mai închid ochii că-și iau țuică de prin piață, cumpără și de la noi și îi las acolo, închidem și plecăm. Locul ăsta aduce cele mai pitorești personaje. Uite, să-ți arăt pe telefon un grup de englezi, pe care i-am avut trei sau patru zile pe aici. Fii atent la ăsta, a dansat cu unul de pe aici cam jumătate de oră. Muzică populară. Omul era fericit. De fapt, băi, plutea. Mă uitam și nu-mi venea să cred. Astea sunt niște întâmplări unice pe care nu le găsești în niciun alt loc din oraș.
Apropo de poze din telefon cu oameni care vin pe la noi. Uite o poză cu Mitică Popescu, e făcută în toamnă. Noi am vrut să-l servim direct la masă, însă omul are deminitate. A vrut să stea la coadă. Și n-a fost prima oară la noi, a mai tot venit în ultimii ani. Mi-a și zis, de altfel “Măi, vin când pot. Îmi place locul, îmi place muzica și-mi plac și oamenii. Mănânc și niște mici, o să mai revin, cât mă ține Dumnezeu”. M-am și gândit la vremea respectivă să-l chem cu D-ale lui Mitică, să vadă că și în București sunt colțuri de-astea de Românie pitorească.
De ce e Oborul special
E un tip în piață care vinde cartofi. Și îmi zice într-o zi: “Băi Adi, uneori stau așa, aici, pe bordură, afară, și simt mirosul ăsta de Obor. E ca un drog. Sunt momente în care îmi zic, când mi-e greu, când nu mai merg lucrurile, când nu mai sunt bani, că m-am cam săturat să fac treaba asta, apoi mă gândesc că o să-mi lipsească. Au fost zile când n-am venit 4-5 zile la rând și simțeam că nu mai trăiesc dimineața. Aici e agitație de la prima oră, se întâmplă tot timpul ceva, îi vezi pe toți oamenii ăia care trec, unii veseli, alții triști, mai e și mirosul ăla mai ales primăvara, când ies acum toate verdețurile, băi e un miros de înnebunești, cum să renunți la așa ceva?
Despre Obor am să mai scriu. Destul de mult. Deși nu e mai special decât alte piețe de oriunde din lumea asta. E special pentru noi cei care mergem aproape exclusiv acolo. Și noi știm că nu e un colț de rai. E doar un alt loc în care întâlnești România în toate formele sale. E frumos, e urât, e zgârcit și rău, e darnic, e lacom, e sănătos, bolnav, e viu, strident, cenușiu, excelent și mediocru, e așa cum suntem noi dintotdeauna. Dar pentru mine există ceva ce desăvârșește totul, acel ceva pe care am ajuns să-l caut atât de des. Tihna de la terasa cu mici. Și micii. Cu muștar. Întotdeauna cu muștar.
Astept cu interes reteta ta de mici !
Ăia ai lui Radu Anton Roman mi se pare că sunt adevărata provocare pentru micii de casă.
Superb! Doar când am citit Pântecele Parisului am mai simtit ceva asemănător: eram chiar acolo si vedeam, miroseam, gustam si auzeam cele descrise.
Superb! Doar când am citit Pântecele Parisului am mai trăit asemenea senzație: Am mirosit, gustat, savurat si ascultat fiecare cuvânt ca si cum as fi fost acolo.
Imi vine sa las cafeaua corporatista si sa ma urc in metrou sa gust micii aia!
Pai du-te , ca sunt perfecti ! Eu ma duc rar ca sunt departe dar cand ma duc mai putin de 7-8 nu mananc , un pahar de bere si niste mustar mananci de spargi burta !
Ai gasit acea nisa in continuumul spatiu-timp…intrarea se face prin fumul de mici…doar atunci e deschis portalul…
☺☺☺
Minunat! Multumim!
Hai că aveam la prânz niște salată de boeuf (cu pui, desigur). Acu poftesc la micii aștia și la locul despre care ai povestit, de numa.
Măcar ai muştar.
Am, am.
Merg adesea în Piaţa Obor, dar nu m-am oprit niciodată la teresa cu mici. Iar acum, după ce ţi-am citit interviul, numai la asta mă gândesc: must.get.there.soon!
Şi-abia aştept şi următoarele texte despre locul ăsta. Pentru mine un Bucureşti fără piaţa şi magazinul Obor ar fi de neconceput. 🙂
Salut. Frumos articolul. Taica miu e mare fan mici de Obor, si acum ca e pensionar baga cam de 3 ori pe saptamana. Eu mai rar, in schimb de cate ori imi vin prieteni din afara, obligatoriu tura de Obor si mici 🙂
Să-ți iei om la vorbă. Neapărat. 🙂
Am notat. 🙂
aha , de la reclama dvs au scumpit micii .
multumim 😀
Și berea. 🙂
Mi-a plăcut la nebunie povestea ta despre Obor! Merg în piață de la vârsta de 2 ani, am prins calea ferata și bâlciul din Obor. Acum la 43 de ani ma duc cu aceeasi curiozitate de copil.
Ps: Micii sunt demențiali!
Mă bucur că scrii, ştiu cât de greu e.
Felicitari si mult succes! 🙂
da… da’ micii, is buni?
Sigur sunt buni. E prea multă lume care știu că a confirmat asta. Dacă-s cei mai buni, e, de aici decide fiecare. Pentru mine sunt foarte buni. E suficient. 🙂
Vezi ca eu vin din italia special sa mananc mici de la terasa ta ! Super buni !
Man man..tu ai deblocat un pic..acea distorsiune spatio-temporala..micul si parfumul lui cu fumul lui..o poate reda cel mai bine.oborul e un loc care nu se schimba niciodat,e ca o ancora nedesprinsa de timp.
Nu ai scris cum cel care vinde pune mana pe bani si apoi pe paine
Tot localul are o lipsa de igiena grava
Succes la hepatita
Eu hepatită fac zilnic mai ales la comentariile profund răutăcioase.
Din pacate vorbesc din experienta proprie. Am mancat fara paine atunci. Prima si ultima data. I-am atras atentia si a spus „Urmatorul”.
Sunt rau ca vreau sa NU ma imbolnavesc ??? Serios ?
Acum imi pare rau ca nu am facut si o reclamatie la DSP, dar nu e timpul pierdut. Rautacios as fi, daca as banui ca ai luat bani pe articol, dar nu cred asta.
Auzi…. da tu dupa ce dai banii aia te speli pe maini si abia apoi mananci micii? Sau tu esti precum Isus si nu te murdaresti vreodata?
[…] Hopa! Și-a făcut și Muntele blog. Tot dă bine e. […]
Ciprian, ai mare talent de narator, mi-ai adus aminte de Calistrat Hogaș!
Deși am trecut de multe ori prin Obor, nu am știut de această terasă. Dar cum vremea se încălzește, îmi voi scoate soțul la plimbare, la un mic și-o poveste.
Mi-a făcut plăcere să te citesc, felicitări pentru blog!
salut !
fain articol. stau la obor si merg des in piata, dar mi-a fost frica sa mananc acolo, prejudecati si trichinela. o sa incerc, sunt curios daca-s mai buni ca la cocosatu.
De indata ce schimb prefixu la kilograme, apuc un cos de nuiele si ma duc sa fac piata de mici la Obor. M-ati innebunit cu micii aia, trebuie ca sunt minunati!
Tare fain e blogu’ tau, scrii misto
Daaaaa! Ne-am udat toti citind! Platitudini prozaice, scrise in canoane de radio, adica numai bune, eventual, de enuntat oral, in fata blocului sau in metrou, nicidecum in scris.
Altfel, un mod elegant de a manca niste „mici” gratis. Ca doar n-o fi deschis el blogul de grija prostilor avizi sa-i citeasca invataturile…
Amice, ești idiot. Nici măcar un singur mic nu a rămas neplătit la terasa aia de când merg acolo. Și am deja câțiva ani. Mi-au fost oferiți o singură dată, exact când am făcut interviul ăsta, și am refuzat insistent tocmai pentru că știam de existența unor viermișori ca tine care, mai devreme sau mai târziu, or să mă caute la moralitate. Și mă felicit că am refuzat, deși gestul oamenilor de acolo a fost unul sincer. Dacă matale crezi că eu scriu articole ca să mănânc mici gratis la Obor, nu pot decât să te felicit pentru radioul pe care îl asculți. Îl meriți.
excelent 🙂
Nu iti mai pune mintea cu asemenea oameni…
Acum multi ani, cand eram copil, sa tot fie 20-30 sau 150, nu mai stiu, ca sunt batrana, maica, era taaare frumos. Adica frumos, asa, pentru popor. Erau tarabele alea din piatra, erau tarani in piata, nu d’astia, cum le spune, ah, nu vine cuvantul potrivit…Anyway, ma cara bunica prin piata, eram mica si impresionabila. Mirosea a varza murata, gogosi, ceapa, mici,… Era galagie, agitatie. Acum este nou, renovat, parfumul e amintire…
[…] Aș putea să fiu acest Brand Manager al Oborului. Eu și Ciprian Muntele. […]
Am mancat mici in multe locuri din Romania. Cei din Obor sunt printre cei mai buni.
Mi-e teama ca terasa sa nu devina victima propriului succes…prea multa hipstereala, prea multi turisti straini.
Succesul omoara.
Da, bună observația cu succesul.