Te duci la Napoli plin de recomandări în cap luate de pe net sau de la prieteni. Pleci emoționat de acasă chitit pe cultură, pe arhitectură, pe mâncare, mai ales pe mâncare. Iar acolo dai de poezie, heavy metal, Xanax și chiloți atârnați pe sârma de la balcon.
– Bă! Ce-i asta, frățioare? Aici e oraș sau simulare pe calculator?
Crede-mă că oricât ai citi despre Napoli, oricâte filme, filmări, filmulețe, documentare, tictocuri sau rilsuri ai vedea despre Napoli, nimic nu are să-ți pregătească pe deplin întâlnirea cu realitatea. Și poate e mai bine așa.
Am fost într-o vizită scurtă aici, am ajuns vineri la amiază, am plecat marți la prânz. Am ajuns la Napoli chitit să mănânc pizza. După ce am citit înainte tone de recomandări despre locurile în care se poate mânca cea mai bună pizza în Napoli, sau chiar din lume, am decis că dincolo de partea culinară, voi lăsa orașul să mă surprindă. Și a făcut-o chiar foarte tare.
Apropo de pizza, în aproximativ 48 de ore, am încercat opt tipuri de pizza, dintre care cinci au fost margherita. După experiența asta cred că am început să înțeleg puțin cum de au apărut Țestoasele Ninja.
Am să las pentru final capitolul ăsta legat de pizza, care pentru mine e cel mai important, de fapt.
Hai să vă zic mai întâi câteva impresii legate de Napoli, așa, la cald, dincolo de lista cu recomandări obișnuite. Dacă îți dorești să ajungi la Napoli, și eu zic că ar fi bine să ajungi, e posibil să te ajute în a lua o decizie.
- După o vizită în Napoli am simțit că imediat cum voi ajunge înapoi acasă am să mă urc aiurea în primul taxi și am să-l rog pe șofer să-și activeze Waze-ul.
– Boss, timp de 6, 7, 8 ore, plimbă-mă fix pe acolo pe unde o fi traficul mai aglomerat prin București. Du-mă fără nicio destinație concretă, pe unde o fi mai rău și mai aglomerat, pe acolo să mergi. Vreau să mă relaxez! Vreau să-mi revin la starea de dinainte!
Serios, dacă te intimidează traficul din București, mergi la Napoli. Ai să revii acasă și ai să simți că Bucureștiul cu totul e de fapt doar o simplă și liniștitoare extensie a parcului Herăstrău.
- Dacă ai copii mici după tine și știi că-s pe baterie, înainte să te plimbi cu ei pe străduțe, ia-le o lesă. Un ham, o funie, orice. Ține-i lipiți de tine cu adeziv, prinde-i în chingi, leagă-i bine că or să-ți mulțumească ei pentru asta când s-or face mari la casa lor.
- Citez din Ciocovan: ‘’La noi acasă, pe prispă, de acum înainte o să mi se pară în creierii munților!’’.
- Aș fi iubit Napoli doar și pentru că am văzut oameni cu câini în magazin, biserică și chiar într-una dintre cele mai mari pizzerii ale lor. Zero stres, zero ochi dați peste cap. I love Napoli pe viață pentru episodul ăsta.
- Poate-s eu mai bacovian, dar aș prefera oricând o zi de toamnă târzie în Napoli, așa cum am pățit acum, decât trei de vară în iulie. Și da, am prins inclusiv ploaie. Dar și niște nori și-un soare care mi s-au lipit de suflet.
- Mă bucur că nu funcționez pe prima impresie. Că textul ăsta n-ar mai fi existat. Prima impresie a fost cel puțin apăsătoare. De fapt, și a doua a fost la fel. Dar să ne concentrăm pe prima. Taximetriștii de la aeroportul din Napoli. Ăștia-s niște creaturi sinistre care au reușit să-i facă pe taximetriștii din Gara de Nord să pară niște simpatici. Ceea ce în urmă cu niște ani mi s-ar fi părut imposibil.
- A doua impresie poate chiar mai nasoală e deja binecunoscuta problemă a gunoaielor. Din ce am citit, din ce mi s-a povestit, pare că eu am prins chiar o perioadă curățică. Asta în condițiile în care ce am văzut pe alocuri mi-a cam întors stomacul pe dos. Și acel pe alocuri e detaliu important. A fost rău în special în zona gării. Nu îți imagina însă un oraș copleșit de gunoaie. S-a întâmplat și asta la un moment dat, în urmă cu niște ani, o grevă care a colapsat atunci orașul cu totul, dar acum e oarecum suportabil. Oricum, treaba asta cu gunoaiele ți-o asumi integral sau mai bine eviți. Pleci cu ea de acasă, o știi, o cunoști, nu poți să mergi la Napoli și să te plângi apoi de jeg. Ăsta vine la pachet cu oferta de cazare și transport. E doar responsabilitatea ta să te acoperi cu niște filtre de protecție zdravene care să te apere de ce găsești acolo. Apropo, gunoaiele alea sunt, într-adevăr, rezultatul unui lung șir de consecințe socio-politice. Dar mai e și despre oameni. De fapt, e în primul rând despre oameni. Fie ei localnici sau turiști.
- Maradona nu e un idol, e o religie. După o zi de plimbat pe străduțe ai să înțelegi ce zic eu aici.
- Sugestia mea e să-ți iei cazare în Cartierul Spaniol. E inima orașului Napoli. Da, o să-l vizitezi, și îți recomand să o faci. Dar mult mai bine ar fi să-l simți.
- Folosește funicularul. Dacă ai de urcat spre locul pentru care ai plătit să dormi, cel mai probabil ai și un funicular prin preajmă. Am aflat asta cu puțin timp înainte să plec de la Napoli. Unde am mers mult pe jos, am făcut multe drumuri în pantă, au fost momente când, în drumul spre cameră, informația asta despre existența funicularului mi-ar fi prins tare bine.
- Da, recunosc, după vizita la Napoli am văzut Eat, Pray, Love. Pentru prima oară. Și ultima. Dincolo de partea turistică, filmul nu a avut nimic memorabil pentru mine, cu excepția acestei melodii care e ușor superbă.
- Cât de sigur te poți simți în Napoli? E, aici lucrurile sunt ceva mai complexe. Am plecat scofâlcit de prejudecăți, am auzit și citit destule povești depre violența din orașul ăsta. Am făcut tot soiul de scenarii, inclusiv varianta în care plecăm în oraș cu buletinele printate și restul actelor lăsate în cameră. Cred totuși că e puțin exagerat genul ăsta de reacție. Am mers în total peste 40 de km pe jos. Cu o singură excepeție, n-am simțit nicio secundă teamă. A fost, într-adevăr, un moment în piața de pește când trei handralăi au venit în jurul meu prin învăluire fix când terminasem eu de făcut niște poze. Am apucat să bag telefonul în buzunar, ăștia m-au înconjurat, însă s-au întors de unde au venit, asta a fost tot. Știu sigur că dacă aș mai fi ținut telefonul în mână, la vedere, articolul ăsta de aici, dacă ar mai fi fost scris vreodată, ar fi fost ilustrat cu poze de pe net, eventual. Este episodul ăsta un motiv să evit Napoli pe viitor? Categoric nu. Așa cum ziceam, exceptând această aproape nefericită întâmplare, m-am simțit în permanență în lipsa oricărui pericol. Apropo, ăștia trei nu erau nici italieni și nici români. Insist, cred că ar fi o greșeală să eviți Napoli din teama că ai putea păți ceva. E fix ca la teama de zbor. Eu NU am zburat aproape 40 de ani de frică să nu cad cu avionul. N-am căzut, că n-am zburat, dar nici n-am văzut lumea până mai departe de Bulgaria în toți anii ăia. Și asta acum mi se pare foarte trist. Am pierdut atât de mult timp și atât de multă lume nevăzută doar din cauza unei frici care putea fi îmblânzită mult mai devreme.
Las mai jos și niște obiective care cred eu că ar intra la lista de recomandări obligatorii pentru Napoli. După care vine și partea cu pizza. Multă pizza.
Capella Sansevero.
N-am poze de aici că e interzis. Dar nici nu e nevoie de ele că o să-ți rămână în cap imaginile de acolo pe viață.
În primul rând, statuia lui Isus acoperit cu giulgiu. O lucrare de un realism copleșitor. Și care în urma ei a lăsat o legendă foarte complicată. Giulgiul ar fi de fapt o pânză umezită, așezată apoi peste statuie și care ulterior a fost pietrificată cu ajutorul alchimiei. Cine a făcut asta? Ei bine, de aici începe adevărata poveste a locului. Pe care ai să vrei s-o cauți și s-o găsești după ce vei fi vizitat locul. Vei avea mult de documentat, dar crede-mă, merită.
Și ar mai fi, tot aici, două schelete umane, ținute pe verticală în două vitrine de tip borcan, printre cele mai mari dubioșenii pe care le-am văzut în viața asta. Două corpuri umane cu întregul lor sistem circulator. Sistem circulator real, dacă ne luăm tot după legende, sau produs artificial, dacă ne luăm după știință, nici nu prea mai contează care e varianta adevărată, o să te destabilizeze puțin întâlnirea asta. Pe care ți-o recomand din tot sufletul.
Castel Sant’Elmo
Pentru o panoramă completă asupra orașului Napoli și a împrejurimilor. Bine întreținută, impunătoare, impresionantă, chit că e posibil să-ți sară în ochi cele vreo 2-3 ferestre din termopan alb. Dovadă că au și ei tâmpiții lor, nu pune la suflet. Se ajunge ușor acolo, folosește cu încredere și aici funicularul. Pe care îl iei după ce ajungi și vizitezi piața Pignasecca.
Biserica Santa Chiara
Face parte dintr-un complex mănăstiresc, pentru mine cea mai frumoasă biserică în care am intrat vreodată.
Via Toledo – strada
Asta e o stradă pietonală, un fel de Calea Victoriei când nu circulă mașini, doar că mult mai spectaculoasă. Dacă-ți atrage atenția vreo gelaterie aici, intră cu încredere și comandă. O să fie bine.
Via Toledo – stația de metrou
Genul ăla de loc unde se oprește lumea ca la urs să facă poze. Ceea ce evident că nu m-am putut abține.
Galeria Umberto
E foarte asemănătoare cu Galeria Vittorio Emanuele din Milano, doar că asta-i în Napoli. Un loc foarte instagramabil, se pot face poze drăguțe aici.
Cartierul Spaniol
Atunci când te avânți printre străduțe, zi și o rugăciune. Fă cruce, zi un Doamne-ajută!, o să ai nevoie. După care bucură-te pur și simplu de Napoli, ai ajuns în partea profundă a orașului. Nu te lua după pozele de mai jos că-s străzile goale. E o capcană.
Pictura murală a lui Maradona
E în același cartier spaniol, ai să înțelegi un pic, dar doar un pic, despre ce înseamnă biserica aia de care ziceam la început. Unde credincioșii i se închină lui Diego Armando Maradona. Zeul.
Piața Plebiscitului
O piață mare, cred că e chiar cea mai mare, încă un prilej bun de selfiuri în rafală.
Faleza
Cu puțin noroc în termometru, ai să poți să faci și o baie.
PIZZA
Și să nu uităm pentru ce ne-am întâlnit totuși aici. Câteva recomandări de mâncat pizza.
Cam de câte ori ai auzit că dacă vrei să încerci cu adevărat o pizza ar trebui să mergi la Napoli? Uite că exact asta am făcut. Bine, unii susțin că pentru experiența supremă ar trebui să mergi la New York, dar deja ne complicăm inutil, asta e o altă discuție.
Înainte de recomandări aș puncta totuși o chestiune importantă. Noi, ca oameni, când zicem că o pizza e bună, că e cea mai bună pizza, la ce ne referim? La aluat sau la ce e pus și peste aluat? Am mâncat în prima seară o margherita de m-a dus până la cer. Și acolo m-a lăsat, artificii a făcut din mine. Atât cât mă ajută pe mine memoria, ăla a fost cel mai bun aluat încercat de mine vreodată. Am plâns în mine că a trebuit să las marginile în farfurie. Intrasem deja sătul, am fost nevoit să fac blasfemia asta. Dar cu mai mult curaj, zău că le-aș fi îndesat în niște șervețele și m-aș fi bucurat de ele acasă, așa simple, cu niște vin alături. Și totuși, într-un alt loc mi-a plăcut mai mult sosul de deasupra. Și atunci, care a fost de fapt cea mai bună pizza mâncată de mine la Napoli?
Ca o concluzie generala, pizza la Napoli e precum palinca la Bihor. Trebuie să fii foarte ghinionist să nimerești pe cineva care nu se pricepe. Doar că diferențele sunt totuși suficient de mici încât să realizezi că orice clasament de genul ăsta e complet inutil. Mergi la Napoli, ai o listă lungă de pizzerii recunoscute, mergi pe căile bătătorite, mănâncă în măcar trei locuri, fă-ți propriul clasament, ține-l pentru tine, oricum nu interesează pe nimeni cui dai tu coroniță cu 5 stele în cazul ăsta. Ascultă-ți instinctul, o să fie bine. Ăia acolo chiar știu să facă pizza.
Lombardi 1892
Aparent, aici poți lua masă doar cu rezervare făcută din timp. Doar aparent, pentru că acolo, și cam peste tot e la fel, aștepți la rând până se eliberează ceva. Și se eliberează, că-s multe mese aici, noi am așteptat vreo 20 de minute afară.
Locul nu dă pe spate, însă ce se întâmplă în farfurie e la alt nivel. Am scris mai sus că aici mi s-a părut cel mai bun aluat dintre toate încercate de mine, sos foarte bun, prima margherita încercată, prima dovadă că am ajuns unde trebuie. In heaven. Un mare plus pentru pizza din fața mea, doamna Ciocovan și-a luat ceva cu anghinare și măsline, a fost de departe cea mai bună pizza fără sos roșu mâncată de mine vreodată. Mâncată, adică ia de aici o felie, dă-mi și de la tine o felie, că așa am funcționat în zilele alea. Am luat și vinul casei, dar ne-am oprit la un singur pahar, nu e punctul forte al locului. O margherita aici e 6 euro, cele mai multe costau 8 euro, unele-s mai scumpe, dar cam pe aici sunt așteptările.
L’Antica Pizzeria da Michele
Dacă vrei să vezi cum arată un pelerinaj culinar, mergi aici. O fi și de la faptul că a mâncat Julia Roberts acolo, când a filmat pentru Eat, Pray Love, o fi și de la faptul că a mâncat și Maradona tot acolo, când juca pentru Napoli, dar eu cred că mai degrabă e de la faptul că pizza e foarte bună.
Ai două variante. Îți iei bon și aștepți afară, în stradă, locul la masă, la interior. Poate chiar și câteva ore. Sau mergi pe varianta take away, aștepți mult mai puțin – în cazul nostru a fost vorba de vreo 25 de minute -, și mănânci acolo pe stradă, la botul calului. Simți că urmează să primești sfânta împărtășanie când îți auzi numele în gura mare.
În meniul lor au avut multă vreme doar două tipuri de pizza, margherita și marinara, între timp au dus oferta la patru variante. Toate au același preț, 5 euro.
Margherita de aici, deși foarte bună, aș zice că nu merită atâta așteptare, dacă nu vrei neapărat să bifezi locul. Eu am vrut, dar a doua oară n-aș mai face asta. Cred că poți găsi variante cel puțin la fel de bune în locuri cu un timp de așteptare mai decent. Și încă ceva, pizza marinara de aici are nu oregano, ci strat de oregano. Trebuie să fii foarte iubitor de oregano ca să duci cu bine experiența asta până la capăt. Eu sunt iubitor de oregano, dar chiar și-așa, mă bucur că n-am mers pe varianta asta.
Sorbillo
Pentru că ai să găsești probabil mai multe pizzerii Sorbillo, nu doar în Napoli, ci și în Milano sau New York, mergi la sigur după adresă, adică Pizzeria Sorbillo, Via dei Tribunali, 32. Aici trebuie să ajungi.
Un alt loc de închinăciune în fața sfântului Pizzaiolo. Ca să înțelegi, noi am ajuns luni la ora 12 și 10 minute. Locul se deschide la 12. Toate mesele erau deja pline, iar afară coadă. Cei mai mulți pentru varianta take away, dar totuși coadă. Și aici am stat cam 15-20 de minute, am primit masă imediat după ușă, la intrare, o atmosferă cam ca în gară de la acel du-te-vino continuu, dar nici că mi-a păsat. O margherita pe care am ras-o. N-am ratat nici de data asta schimbul de experiență cu ce-și luase doamna. Din nou, vinul casei nu ne-a lăsat cu vreo emoție specială.
Ciccio Fri
Deși începusem să am tendințe de rotunjime și mersul lung-săltat de balonaș, am insistat ca pentru ultima seară să încerc și experiența asta. 5 stele din 5, cu peste 500 de recenzii pe Tripadvsor, asta e ceva ce atrage foarte tare atenția. Și mă intrigă puțin povestea asta a punctajului maxim, pentru că deși experiența culinară a fost perfectă, locul e ceea ce noi am numi aici o bombă de cartier. Dar cred că tocmai asta îi dă crâșmei ăsteia autenticitate și mă bucur că cei care au dat note fie au trecut peste, fie au punctat tocmai plusul de originalitate. Și da, e o provocare să mănânci aici, în timp ce pe lângă tine trec toți demenții ăia cu scuterele, care nici nu lasă în urma lor niște mirosuri de ylang-ylang, iar în final să te declari complet fericit.
Revenind la mâncare, aproape aș spune că aici a fost cea mai bună margherita dintre toate. Dar am zis deja că n-o să fac clasamente, deci n-o să spun. Ce pot însă acum să afirm, fără teama de a greși, e că aici am mâncat cea mai bună margherita cu aluat prăjit din viața mea. E cea mai bună poate și pentru că a fost singura de până acum, dar bună a fost sigur. E o găselniță de-a locului, aluatul e prăjit puțin înainte în baie de ulei, iar rezultatul e undeva la mijlocul dintre un aluat normal și o gogoașă. Dacă ai bucurii în a experimenta, eu zic să încerci. Mie mi-a plăcut mult, suntem mai mulți în situația asta. Dar insist, aluatul ăla îmbibat cu suficient de mult ulei poate crea și reacții de prințesică pentru cineva care crede mai mult într-o salată de ton decât în niște langoși cu brânză.
Florile de dovleac umplute cu ricotta sunt și ele de neratat, iar platoul cu fructe de mare e de pus în arhiva personală a întâlnirilor fericite într-o viață de om.
Lista cu recomandări pentru Napoli e mult peste ce am scris eu mai sus. Inclusiv locuri din proximitate. Indiferent însă ce alegi să faci, unde alegi să te plimbi, ține minte un singur lucru. Mergi la Napoli cu inima deschisă. Pe orașul ăsta îl iubești sau probabil n-ai să mai vrei să te întânești cu el niciodată. Dar dacă nu e prima variantă, să știi că nu e neapărat vina lui. Eu merg pe mâna lui Goethe care a zis că “Vedi Napoli e poi muori”.