povestea unui ironman. primul

• vineri, 3 august, ora 17.

Încă două zile până la concurs, totul e în grafic. Cu o singură excepție. Pentru că mi-e imposibil să mă decuplez, sunt deja rupt de oboseală. Agitația, adrenalina, zborul cu avionul, orașul, concursul, detaliile, sutele de mici detalii la care sunt în permanență conectat și pe care le repet în buclă, de teamă să nu-mi scape ceva. Toate astea îmi consumă mult din energie. Am dormit puțin în ultimele nopți, iar asta nu prea e bine. Nu prea e deloc bine, ca să fiu sincer, hrana și odihna sunt elementele esențiale în ultimele ore de dinaintea cursei. Doar că eu sunt în păpușoi, hăis, scăpat de sub control. Așa că mă agăț și eu de experiențele altora, despre care am mai tot citit, știu că nu sunt singurul care a trecut prin așa ceva, că se poate, încerc doar să nu pun la suflet. Și să mă bucur de Maastricht. Care e un oraș fabulos. Ceva trebuie făcut.

Las canicula să se mai domolească puțin și decid să fac o primă și ultimă plimbare cu bicicleta prin oraș, înaintea cursei. E încă în cutie, pe bucăți. Îmi urmez cu sfințenie sfaturile primite acasă despre cum s-o montez. Uneori pot fi foarte atehnic, e bine să fiu cu băgare de seamă. Nu e nimic complicat, trebuie doar să fiu atent la regulile de asamblare. Roțile, furca, ghidonul, lanțul, șaua, totul e pus la loc cum trebuie, urmează doar să mă schimb și s-o-ntind din cameră.

Ce simplu și cât de bine mi-ar fi prins ca povestea să-și urmeze pașii ăștia. Dar de ce să fie simplu, când totul poate fi devastator de complicat?

Înainte să ies pe ușă decid că n-ar strica, preventiv, să mai strâng puțin șurubul care fixează tija de la șa. Și care în trecut mi-a mai făcut ceva probleme. Un șurub, atât. Un singur șurub. Pe care l-am strâns. Bine. Foarte bine. Până l-am rupt.

Rămân perplex și simt că niște palme date din fundul grădinii m-ar ajuta. Șaua de la bicicletă tocmai a devenit inutilă, bicicleta cu totul a devenit inutilă, iar eu încerc să găsesc ceva coerent pentru ceea ce urmează să se întâmple. Duminică dimineață e concursul, acum e vineri seara, iar eu nu mai am bicicletă. Simt că am în gât tot mărul lui Adam, copacul din care a crescut mărul lui Adam, plus toată planeta care a dat copacul din care a crescut mărul lui Adam.

Îmi vin în cap o groază de scenarii, încerc să le ordonez și să le iau pe rând. Primul, cel mai la îndemână, hai să găsim un service în Maastricht. Băi, acum, repede! E aproape ora 18. Marele Internet mă trimite la gară, acolo un magazin de biciclete ar fi trebuit să mă aștepte, deschis, până la ora 22.

O luăm amândoi cătinel pe lângă bicicletă. Prin oraș e plin deja cu viitori Ironmani. Pe bicicletă. Pe bicicleta lor. Fără șuruburi rupte. Îi privesc cu un amestec de respect, teamă și invidie. Mușchi, fibră, vână. Eu încă mai am burtă, dacă mă uit mai bine. Fmm! Mă rog, burtică. Da, dar n-am bicicletă! Mă simt mic și inutil. Mi-e ciudă și mi-e rușine că am lăsat ca asta se întâmple.

Ajungem la gară, ajungem la magazin, surpriză. Șandramaua e închisă pe motiv de concediu. E prima oară când îmi cam vine să plâng. Mă abțin. Încă. Concursul meu intră deodată sub semnul întrebării. Din cauza unui șurub. Rupt. De mine.

Plecăm către zona de înscrieri, încerc să dau de organizatori și să caut noi soluții pentru a doua zi. Evident, toate obloanele trase, nimeni la corturi.

Drumul înapoi până la hotel e lung și doare. Strâng din dinți și las cât mai puțin din ceea ce simt să iasă la suprafață. Suntem amândoi praf și încercăm să ne susținem. Încercăm. Caut în continuare soluții. Cea mai bună, să mergem să bem ceva. Eu o limo, ea orice.

E trecut de miezul nopții și în continuare mă foiesc în pat. Soluții, trebuie să găsesc soluții. Nenorocitul ăla de șurub are o poveste lungă, știam că simpla lui existență nu ar fi rezolvat pe deplin problema. E un șurub cu un cap special, un cap atât special încât are creier, ego și deține personalitate proprie. Paștele mă-sii de șurub!

La ora 10 dimineață organizatorii au programat singurul antrenament de înot. Mă incurcă puțin ora, dar trebuie să merg, e obligatoriu să merg. Asta înseamnă însă că timpul meu pentru a repoziționa corect planetele e undeva între ora 11 și ora 14, cât mai găsesc magazine deschise. Teoretic.

Îmi vin în cap cele mai proaste filme. Că merg la organizatori să le explic problema mea. Că mă vor trimite naiba știe unde, că acolo dau peste cineva care îmi va spune că șurubul ăla nu există, sau că există, dar uite că nu merge, și că, na, cu toată părerea de rău, să mai bag o fisă la anul.

E deja două noaptea și eu încă belesc ochii în tavan. Pe cât de bine știu că lucrurile se pot rezolva, pe atât de mult mă tem de o ploaie de situații nefericite în cascadă care să mă lase pe afară.

Îmi urăsc starea de oboseală. Și cu cât mă simt mai obosit, cu atât pot să mă liniștesc mai puțin. Și să dorm. Dar e tot ce vreau acum, să dorm. Așa că arunc la bătaie și ultimul scenariu. Mâine, după tura de înot, merg la primul magazin care îmi iese în cale și îmi cumpăr o cursieră. Estimez o cheltuială de vreo 1000 de euro. N-am banii ăștia, dar cred că dacă dau telefoanele corecte, la prima oră, mă împrumut eu de undeva. Nu mai vreau să risc nimic până la start. Da, mă urc pe o bicicletă nouă, pe care nu cunosc, nu e cel mai deștept lucru pe care îl poți face într-o cursă de 180 de km, dar măcar știu că ajung la start. De acolo văd eu mai departe cum mă descurc. Îmi place scenariul ăsta. Care e mai stupid decât însăși existența mea de la acel moment.

Adorm. Abia acum m-am liniștit. Oarecum. Am scos în final aproape 4 ore de somn. Mult prea puțin, dar mai bine decât deloc. Mai am încă o zi în care aș putea să mă odihnesc. 

sâmbătă, 4 august, ora 10.

Pentru că traficul pe râu e închis special pentru noi, pentru exact 30 de minute, toată lumea e în zona de start. Cred că am stat cel mai puțin în apă. M-am dat vreo 10 minute, am ieșit, hai repede la înscrieri să vedem ce facem cu bicicleta.

Aparent, aici vine și primul moment de liniște. Organizatorii mă trimit la service-ul oficial al concursului. Bun. Există un service oficial al concursului. Respir. Pot din nou să respir. Nu bag mâna în foc, dar cred că atunci am și zâmbit. La service mi se spune că problema e rezolvabilă, deși, după grimase, mi se confirmă și că nu va fi chiar simplu. Dooh!, ce noutate! Doar că trebuie să revin peste o oră. Adică la 11.40. Mmmmmmmmmmmok! Nu e ca și cum aș avea de ales.

Când m-am întors, i-am văzut ăluia încruntătura. Știam că ceva n-a mers cum trebuie. Și, ce să vezi, chiar nu mersese. Șurubul pe care îl avea el acolo era prea scurt, tija nu putea fi prinsă cu precizie, exista riscul să-mi cadă în timpul mersului. Așa că a trimis pe cineva la service-ul mamă pentru un nou șurub. Mai lung și mai bun. Sperăm să găsească. Momentan e tot ce pot primi concret. Niște speranță.

Ce, Doamne-iartă-mă!, se întâmplă? Ce-i cu toate ghinioanele astea deodată? Urlu! Aș vrea să pot să urlu!

Trebuie să revin peste încă o oră. Adică 12.40. Adică aproape 13, oră la care magazinele deja încep să se cam care acasă, că au și ele viața lor, chiar și olandeze fiind. Realizez că dacă aici nu trag lozul câștigător, probabil îmi cade și varianta unei biciclete noi, și de fapt îmi cade totul.

Mai sunt câteva ore până la start, eu n-am bicicletă, iar mecanicul oficial al concursului îmi confirmă că am o problemă. Mare.

Aer! Vreau aer!

O iau de la capăt. Din nou respirație oprită. Vertij. Spaimă. Nervi. Ciudă. Desigur, pe toate astea le țin doar în mine, că nu sunt singur acolo, încerc pe cât posibil să nu transmit mai departe din haosul care e la mine în cap. Știu că nu-mi iese, dar măcar mă străduiesc.

A urmat încă o oră de chin, de dor și jale. Dar apare șurubul. FUCKING ȘURUBUL! Urmează primul test pe bicicletă. Doar că, ce să vezi, tija de la șa cedează după câteva sute de metri. Trebuie strâns mai tare. Și-l strâng. Facem un nou test, tija cedează din nou. La un loc cu nervii mei. Strângem șurubul și mai tare, care cedează din nou. Cu tot cu mine. Mă uit în ochii mecanicului, ăla vede că-s în punctul în care stau să-mi pocnească ochii în lacrimi, așa că încearcă să mă liniștească. Cumva. Doar că fața lui nu minte, e clar că viața i-ar fi fost cu mult mai bună dacă nu m-ar fi întâlnit în acea zi. Urmează o ultimă încercare. 200 de metri am mers, atât. Tija REZISTĂ și decid că asta e tot. Dacă în cursă o fi să-mi cadă, aia e, înseamnă că așa a fost să fie. Ne luăm la revedere, rămânem prieteni, nu înainte de a-i plăti 60 de euro. Pe UN SINGUR ȘURUB! 60 de euro! Aș fi vrut să-l întreb dacă m-a taxat și pentru stresul emoțional.

Sunt liniștit și nu prea. Încă nu pot să mă bucur pe deplin. Mă gândesc că a venit momentul să apelez și la rugăciuni. Mă urc pe bicicletă și fac câteva ture prin centrul orașului. Temător, cu centrul de greutate mai mult în picioare decât pe cur, dar uite că deja merg de minute bune și totul pare ok. Hai, mă, că o să fie bine. Băi, trebuie să fie bine. Va fi bine. Nu, mă, e deja bine. Gata, s-au terminat problemele. Caz închis. Zâmbesc!

Sâmbătă, 4 august, ora 20.

Sunt în pat, am telefonul încărcat, mă pregătesc să adorm, deși la interior bâțâi din toate încheieturile. Sunt agitat, e normal, dar și mult prea obosit ca să nu adorm. TRE BU IE! Și de data asta simt că o să-mi iasă.

Sunt singur în cameră, mă uit aiurea la un film, deja mă încearcă prima zbatere de pleoape. Pe dedesubt e o bucurie sănătoasă, de care aveam nevoie. Mai am câteva ore și voi fi în cursă. Nu știu ce va fi până la final, dar știu sigur că o să mă bucur de tot. Prea am pătimit anul ăsta. Și mai ales în ultimele ore. Hai că vine somnul. Și vine, încetișor, ce bine e să dorm, foaie verde, puișor, mieam, mieam…

Moment în care ușa la cameră se deschide cu putere, iar vocea  ei, într-o spaimă alertă, vine să anunțe apocalipsa.

      – Ciprian, dar tu DE CE NU AI PRIMIT cipul de concurs?

Uaaaaaat dă FUUUUCK! Nu DIN NOU! La prânz, la predarea bicicletei și a echipamentului de concurs, organizatorii uitaseră să-mi dea cipul. Fără de care eu nu pot intra mâine în cursă. Băi, nu. E mult prea mult pentru cât pot eu duce. Mai sunt câteva ore până la concurs, iar eu oficial nu pot lua startul. E ireal tot ce mi se întâmplă.

Mi-e rău. Fizic. Aș vrea să plâng, pentru a doua oară în două zile. Frățioare, dar nu așa trebuia să fie! Nu e nimic din ceea ce mi-am imaginat eu că va fi. Mintea mea refuză să accepte, corpul fizic e oricum pe avarie.

O iau iar din loc către zona de înscrieri. Poate mai dibuiesc pe careva în zonă. Nu e nimeni, desigur. Și e deja ora 21.30. Plec repede spre zona de tranzit, poate am mai mult noroc acolo. Doi voluntari așezau covoarele pentru alergare. Le explic ce am pățit și îi implor să mă ajute. Din pacate, n-am întâlnit pe cine trebuie. Încerc să urmez un fir logic de rezolvare a situației. Le cer să-mi dea un număr de telefon al ăluia care i-a trimis acolo. Îmi imaginez că există o ierarhie, o construcție pe verticală a concursului. N-am cu cine să mă înțeleg, sentimentul meu e că tocmai am dat peste cei doi Dorei ai organizatorilor. Altfel, organizare impecabilă. Tot ce am putut să scot de la ei a fost să mai așteptăm până vine un anume Mario, un fel de șef în misiunea lor de la acel moment. Pe Mario l-am așteptat până pe la zece jumate, însă l-am așteptat fix degeaba. Era și el uluit că un concurent nu primise cipul de concurs. Sau îmi place mie să cred că era uluială, mă tem să nu fi fost și ceva neîncredere după ce s-a uitat pe buletinul meu. În final a rămas ca în gară. Să vin eu dimineață când se deschide zona de tranziție că sigur se rezolvă. Cum, cu cine să vorbesc, unde sunt cipurile, dacă mai sunt cipurile, astea au rămas niște necunoscute cu care m-am și întors în cameră, la hotel. Încercările mele de a lua legătura online sau prin telefon cu organizatorii au rămas fără vreun rezultat. Le-am scris pe mail, pe Facebook, i-am scris directorului cursei, zero reacții. Într-un final m-am băgat în pat și m-am prefăcut că adorm.

duminică, 5 august, ora 5 dimineața

Aș vrea să spun că am avut o noapte albă. Însă albă în cazul ăsta ar fi fost o noapte de-a dreptul minunată spre perfectă. Nu, a fost o noapte de un negru absolut. Cu cele mai urâte gânduri și scenarii pe metru pătrat de coșmar. Unde coșmarul a fost doar cu ochii deschiși. Aș fi vrut eu un asemenea privilegiu, să am coșmaruri în somn. Măcar aș fi dormit.

Plecăm către start, e încă beznă în oraș, în jur e o liniște care ustură. De fapt, totul mă ustură acum. Stomacul, ochii, fața, pielea, e cel mai urât film în care eu aș fi putut să ajung vreodată la startul unui IronMan. Asta dacă voi mai lua startul, momentan habar n-am ce urmează. Atât de mult am visat la ziua asta, uite că ziua asta a venit, doar că în fața mea e un film prost, de categorie B spre D, două stele pe IMDB. Cu mine în rol principal.

Mie tot nu-mi vine să cred. Mai sunt două ore și eu nu am cip. Și habar n-am ce urmează, de fapt.

Ca să mă salvez cumva îmi activez și setarea de resemnare. Băi, uite care e treaba, ce a depins de mine am făcut. De aici încolo, naibii, e greu să explic și să-mi explic că sunt pe punctul de a rata concursul din vina organizatorilor. E trist că tocmai eu am pățit-o, dar se mai întâmplă.

Și totuși plec mai departe către start. N-am mâncat mai nimic, nu pot să mănânc, s-au dus naibii pe pluă toate calculele mele de hidratare și hrană de dinaintea cursei. Sincer, nici nu prea mai am chef de concurs, dincolo de resemnarea autoimpusă. Totul e un eșec absolut, trebuie să admit asta. Chiar și dacă voi primi cipul. Fizic sunt varză. Nu m-aș trimite să alerg în starea asta nici măcar 10 kilometri.

Las inerția să mă ducă totuși mai departe. Oricum nu se pune problema să renunț până nu-mi consum toate șansele. Dar sunt din ce în ce mai trist, chiar nu așa trebuia să fie.  

duminică, 5 august, 6 dimineața

După un ping-pong stupid între organizatori, în care nimeni nu înțelegea cum de am aterizat la start fără cip, ba și mai mult, eu explicându-le că ei au uitat să mi-l dea, că eu am uitat să-l cer, dar că era exclusiv treaba lor să facă asta, până la urmă s-a întâmplat minunea. Am primit undă verde să intru în concurs. Mi-au dat cipul. Probabil cea mai tristă bucurie trăită de mine vreodată.  

duminică, 5 august, 6.30

Mii de oameni la start, unul dintre ei întins pe ciment, moțăia ca-n gară, printre valize. Nene, vreau doar să dorm, mă scurg efectiv de oboseală, ce spanac caut eu acolo? De ce fac asta? De ce așa? Iar răspunsurile au venit. Din fericire.

Sunt acolo pentru că întreaga mea viață mi-am pus-o în ziua asta. Pentru că dacă nu-mi iese, o să mă urmărească eșecul ăsta până la epuizare. O să mă doară, pentru că așa sunt eu, un prost și un sensibil, și s-ar putea să mă doară atât de tare încât e posibil să vreau să uit cât mai repede și că asta să fi fost, de fapt, prima și ultima mea șansă în încercarea unui IronMan. Pentru că am tras ca să ajung până aici cum nimeni nu poate să înțeleagă vreodată. Pentru că nu au fost doar antrenamente. Pe astea le poate face multă lume. A fost toată lupta mea mea cu scheleții din dulap. Care o să-mi clănțăne noapte de bucurie că au fost mai tari ca mine. Și nu-s. Eu de-aia sunt aici.

duminică, 5 august, ora 7

Ne-am pupat, ne-am strâns în brațe și i-am mulțumit pentru tot. Mi-a spus că are încredere în mine și că știe sigur că voi termina cu bine. Eu, în schimb, nu i-am spus nimic. Doar i-am mai mulțumit încă o dată, în gând.

duminică, 5 august,  după 3,8 km înotați, 180 de km pedalați, 42 de km alergați și 15.05 ore mai târziu:

Au trecut 5 luni de la finish. M-a marcat atât de profund experiența, care pentru mine a durat  în total cam doi ani și jumătate, că după finish-ul de la Maastricht a urmat un blocaj aproape total față tot ce s-a întâmplat până atunci.

Bicicleta mea e încă nedesfăcută de atunci, nici nu m-am atins de ea. Am alergat de curând de doar două ori și asta cât să mă asigur că încă mai funcționez corect. M-am îngrășat aproape 10 kg, nu regret și nici că-mi pasă.

Probabil o să vă întrebați de unde nevoia asta atât de mare de a mă desprinde de ceva ce mi-a adus totuși atâta bucurie. E simplu. Din frica imensă care m-a însoțit în tot acest drum. O frică ce mi-a dat o energie fantastică, dar care ar fi putut să mă și izbească foarte tare în caz de eșec. Și mai ales frica teribilă că ar fi trebuit să iau totul iar de la capăt. În mod normal, eu ar fi trebuit să alerg cursa în 2017. Ceea ce nu s-a întâmplat din cauza unei accidentări. Iar presiunea a crescut apoi considerabil.

Un IronMan pentru un amator este un monstru. Unul care consumă resurse uriașe, de foarte multe ori inclusiv din rezerve. Un IronMan înseamnă bani foarte mulți, înseamnă efort dincolo de limitele peste care nici nu știi exact ce se află dacă ești la prima ta cursă, mai înseamnă timp prețios pierdut, înseamnă, de foarte multe ori, accidentări, înseamnă să renunți la viață socială, la multă viață socială, la lucruri cu care erai obișnuit și care îți făceau viața mai simplă sau chiar mai bună. Un IronMan este un vârtej pe care, inevitabil, îi va atrage în interior și pe cei din jurul tău. Cu cât îți sunt mai apropiați ție, dar mai depărtați cauzei tale, cu atât viața lor le va fi mai puternic dată peste cap. Și cu cât îi vei chinui mai tare pe ei, cu atât îți vei dori mai mult să reușești.

Să-ți împarți viața între job și antrenamentele mult prea lungi și dese poate fi devastator pentru cei de acasă. Pentru că antrenamentele pentru IronMan sunt lungi. Și de ar fi ăsta singurul necaz. Sunt atât de istovitoare că, la pachet cu energia consumată peste zi la job, te fac în mare parte nefuncțional. De aici și eliminarea componentei sociale de care ziceam mai sus. Tot ce vrei e să te odihnești. Să fii înțeles și susținut. Cel puțin jumătate de an. Aproape zi de zi.

De altfel, pentru cineva care se apucă de primul lui IronMan, ăsta ar fi sfatul meu de căpătâi. Fii foarte convins, fără marjă de eroare, că vei găsi susținerea necondiționată a celor din jur. Vei avea nevoie de ea mai mult decât îți poți imagina.

Și încă ceva. Asigură-te că poți susține financiar o cursă oficială de IronMan. Alea neoficiale sunt mult mai ieftine și deja sunt și la noi.

Cea mai des întrebare a celor care încep să viseze la experiența asta e leagătă de costuri. Răspunsul e complicat. Pentru că depinde de momentul în care te afli când începi drumul ăsta. Și dacă, așa cum spuneam, vrei să faci o cursă oficială de IronMan sau te mulțumești cu o cursă care doar să respecte distanțele. Caz în care o poți face la Oradea, în iunie. sau la Mamaia, în septembrie. Ai nevoie de cursieră, neopren, o încălțăminte oarecare pentru alergare, ochelarii de înot și mult noroc ca să nu te accidentezi.

Dar dacă pleci de la zero și vrei totuși o medalie de finisher, pe care să scrie că ai terminat un IronMan, atunci lucrurile se complică destul de mult. Eu estimez costuri undeva între 2500 și 5 mii de euro. Doar înscrierea e 500. Dacă o plătești din timp. Pentru că, în funcție de momentul înscrierii, prețul variază. Se presupune, și e recomandat să faci asta, că nu vei pleca singur. Pune biletele de avion, cazarea pentru câteva nopți, îți recomand să închiriezi o mașină și o să vezi că deja te apropii de 1500 de euro. Abonamentul lunar pentru bazin, costumul de neopren, o să vrei o încălțăminte bună, o să vrei și o cursieră bună, în care, oricât de bună ar fi ea, o să tot investești (eu am plătit, spre exemplu, aproape 100 de euro doar pe cauciucuri, deși, în condiții obișnuite, n-aș fi dat veci banii ăștia doar ca să mă plimb eu cu bicla pe la marginea Bucureștiului), o să investești în alimentație, în echipamentul de înot, de alergare, roagă-te să nu ajungi la medic, iar dacă se întâmplă, roagă-te și mai tare să nu fie nimic nasol, pentru că asta s-ar putea să-ți spargă bugetul, o să bagi bani în cel puțin vreo două triatloane mai mici înainte ca să vezi cum e, ceea ce îți recomand din suflet să faci, lista poate fi foarte lungă, asta e doar o înșiruire de posibile cheltuieli făcută la prima mână. Și apropo, pentru orice fel de întrebări, sunt aici pentru orice, oricând. Sunt multe lucruri care mi-ar fi prins bine să le mai fi știut înainte să ajung la start.

Mulțumiri

Cu ele poate ar fi trebuit să și încep. Sunt oameni fără de care nu aș fi ajuns aici. Sau dacă s-ar fi întâmplat asta, mi-ar fi fost și mai greu de atât.

Îi mulțumesc în primul rând celei care mi-a fost alături trup și suflet în toată perioada aia. Ciocolată și Vanilie, zâna munților, a tartelor și a prăjiturilor.  

Le mulțumesc în mod special celor de la Samsung România fără de care competiția asta ar fi avut loc sau nu. Mă tem să mă gândesc la posibile alte scenarii și nici nu cred că-și mai au rostul. Dar ușor sigur nu mi-ar fi fost. 

Aș vrea să le mulțumesc și prietenilor de la Nomad Merida CST. Și în mod special lui Daniel Sărdan. Eu sunt mai MTB-ist de felul meu, faptul că am reușit să îmblânzesc o cursieră în perioada asta li se datorează.

Și vă mulțumesc vouă, celor care mi-ați scris și m-ați încurajat atât de mult. A fost tare riscant să mă expun atât de mult. Au fost oameni care au preluat din emoția mea. M-aș fi dezamăgit nu doar pe mine, ci m-aș fi dezamăgit pe mine în trăirile tuturor acelor oameni. Dar uite că a fost bine. Iar mesajele de susținere au fost un motor incredibil. În dimineața aia, cu câteva minute înainte de start, când eram întins pe jos, cu ochii cârpiți de somn și cu moralul la pământ, am citit mesajele primite la o postare anterioară. Da, recunosc. Abia atunci am plâns. Dar a fost plânsul ăla eliberator care m-a reactivat și m-a readus la suprafață. Nici nu vă imaginați cât de îndatorat mă simt față de voi pentru energia primită.

Dacă e cineva care vrea să înțeleagă resorturile care m-au adus aici, câteva explicații sunt în acest text.

În câteva zile reîncep antrenamentele. În 2019 vreau doar să fac un maraton. Mi-e suficient. Iar în 2020 încerc să termin ce am început la Maastricht. Un IronMan sub 15 ore. Povestea nu se oprește aici. 🙂