De ce. Când. Unde. Antrenamentele. Accidentarea. Costuri. Motivație. Gânduri. Spaime. Vise. Așteptări. Renunțări. Vocile. Presiunea. Eșecul. Resemnarea. Victoria. Și toate câte or să mai apară pe parcurs. Despre toate astea am decis să scriu. Pe rând.

De ce.

Când am hotărât că vreau să fac un IronMan în viața asta – era în toamna anului 2015 -, nu s-a întâmplat altceva decât să-mi urmez linia firească a unei evoluții în care, conştient, nu aș fi crezut niciodată. Din lipsă de încredere, pentru că nu m-aş fi simțit capabil. Mi-ar fi plăcut să pot încerca o astfel de provocare mai devreme. Mult mai devreme. Doar că planetele, karma, destinul, Dumnezeu, soarta, ursitele, Forțele au decis ca lucrurile să fie altfel. De fapt, totul, dar absolut totul în povestea asta e doar o continuă luptă cu mine însumi. Mi-a luat mult s-o înțeleg și s-o accept. E o luptă cu mine cel care aș fi putut să fiu. E demonul meu pe care vreau să-l îmblânzesc. Luptându-mă cu el.

Prima oară când am ajuns să fac sport într-un cadru organizat se întâmpla pe la vârsta de 13 ani. Atunci m-am înscris la handbal. Am stat aproape un an, mergeam de două ori pe săptămână la antrenamente, apoi am plecat fără să anunț pe nimeni. Oficial, urma să merg în primul meu cantonament. Doar că acasă treaba asta se dovedea a fi prea costisitoare, așa că am renunțat. Neoficial, miopia mea accelera galopant. La cea mai nasoală vârstă, aia la care ultimul lucru care vrei să ți se întâmple în viață e să facă prietenii mișto de tine. Să fii miop părea pentru mine un blestem. Pe care l-am gestionat teribil de prost, dar atât m-a dus pe mine capul atunci. Iar ajutor din jur n-am avut. Handbalul și miopia nu puteau coexista. Așa că m-am retras fără luptă. Am ieșit resemnat și trist.

Am suferit mult, dar ca toate suferințele de atunci și cam dintotdeauna, suferința a fost doar a mea. Am ținut în mine, am lăsat-o să se depună pe oase, creier și suflet și acolo a rămas totul.
Am mai făcut o încercare pe la 15 ani. Un profesor a văzut în mine un posibil mare viitor atlet. M-am dus la antrenament cu inima plină de speranță. Acolo însă am aflat că urma să mă antrenez pentru proba de marș. Ați văzut vreodată cum se aleargă la marș? Am fost de două ori, însă glumele celor din jur au învins rapid. Să fiu sincer, îi înțeleg. Chiar și acum. Am 37 de ani și în continuare mi se pare ceva în neregulă cu sportul ăsta.


Și cam asta a fost toată legătura mea cu orice formă de organizare sportivă. Renunțarea la handbal, într-un moment în care ajunsese să-mi placă ce fac și în care începusem să văd perspectivă în efortul meu, când am simțit prima oară că aparțin unei cauze în care m-aş fi putut evidenția, a lăsat pe dedesubt urme teribil de adânci. Ca multe alte detalii adunate în perioada aia care m-au adus azi aici. Ca de exemplu, faptul că eram un copil naiv, veșnic visător, foarte rar un luptător, profund emotiv, excesiv de cuminte, care nu excela în nimic. Nici măcar la învățătură. Aveam doar excelența în emoție. Sau hiperemoție, cum aveam să aflu mai târziu. Dar asta pe atunci era o povară. A renunța la handal a fost confirmarea pentru ceilalți, sau așa am perceput-o eu atunci, că sportul de performanță nu e de mine. Că, de fapt, n-am fost și nu voi fi bun de nimic. Lucrurile spectaculoase nu-mi aparțineau. Au urmat mulți ani de liniște. Și multe zeci de kilograme în plus.

În 2009 mi-am luat prima bicicletă. Am făcut peste 5 mii de km în anul ăla. Cred că ăsta a fost, de fapt, începutul. Venit de nicăieri, neprogramat, cu efecte mult prea subtile ca eu să le percep și înțeleg atunci. Am început să vreau mai mult. Ăsta a fost începutul care a rupt somnul monstrului pe care îl crescusem în mine, în toți anii ăia, fără ca eu să-mi dau seama. În februarie 2013 m-am apucat de alergat. Prima oară, după aproape 20 de ani. Au fost 20 de minute de alergare în parc care m-au destabilizat rău de tot. Fizic şi psihic. Iar începutul nu părea deloc promițător. În octombrie, cu o accidentare urâtă la genunchi, am alergat primul maraton. Apoi am continuat să alerg. Mult. Cu gustul dulce-amărui al amestecului de bucurie și încrâncenare.

Fără un antrenament corespunzător, ci doar pe bază de instinct și mult efort în prealabil, în 2015 am alergat al doilea maraton. Sub 4 ore. 3.52, mai exact. O bornă destul de complicată pentru amatorii ca mine.

În 2016 am alergat 23 de semimaratoane în primele 5 luni din an. Fără să-mi fi propus asta. Am fost de două ori cu bicicleta până la mare. Fiecare tură am făcut-o într-o singură zi.

M-am apucat de înot în februarie. Abia dacă legam 50 de metri. Distanța unui bazin olimpic. În mai puțin de 20 de ședințe am înotat primii 2 km. Greu. În 56 de minute.

La 1 septembrie urma să încep prima perioadă de antrenamente pentru IronMan. La sfârșitul lui august mi-a pleznit glezna. E martie 2017 și încă mai car durerea acelui accident.

În momentul ăsta n-am mare lucru în spate. Dar pentru mine întrebarea nu e dacă, ci când voi face cursa. Și stiu că o voi face.

Pentru că încă mă emoționez până la lacrimi la filmările curselor de pe Youtube. Uneori plâng de-a dreptul. Pentru că îmi stă un nod în gând doar gândindu-mă la medalia aia. Pentru că n-o să-mi umplu niciodată altfel golul din stomac. Pentru că aș trăi toată viața cu obsesia asta. Pentru că știu că pot. Pentru că am nevoie. Pentru că în ziua în care am fost la mare cu bicicleta și am avut cod portocaliu de vânt, din față, am învățat că pot chiar și atunci când aparent e evident că totul s-a terminat. Că e uman să vrei să te depășești în situații care îți sunt la un moment dat imposibil de realizat. Pentru că, și știu că pe asta o s-o înțelegă foarte puțină lume, sunt unul dintre cei care au nevoie de o doză de suferință controlată pentru a-și lua un moment de liniște deplină. Probabil cel mai puternic drog pe care îl poate încerca cineva, fără să rămână cu sechele pe viață. Endorfinele.

 

Share

14 COMENTARII

  1. Sanatatea e cea mai importanta .
    Incepe antrenamentele cind dispar durerile ,
    Cred ca ai fortat cu prea multe semi in scurt timp ,mai ales ca nu ai avut un trecut cu sport facut constant.
    Cind incepi anttrenamentele alege un program de incepator de minimum 24 de saptamini .
    Poate ca ar trebui sa faci si ceva concursuri de triatlon in primul an ,apoi un half si alte concursuri de triatlon urmatorul an si in al treilea sa incerci Oradea …Full ul de la Oradea e prietenos si atmosfera de acolo te ajuta
    Oricum ai timp destul,eu am facut primul full la 54 de ani..
    Bafta

    • Sunt tentat și eu să dau vina pe cele 23 de semi. E cea mai la îndemână explicație. Dar ceva parcă tot nu se leagă. Între ultimul semi și momentul accidentării a fost un moment de liniște, n-am forțat, în plus n-am avut deloc dureri înainte. A venit foarte de nicăieri durerea asta. În fine, o avea ea rostul ei, probabil.
      Iar până la un full clar vreau să trec măcar prin vreo 3 mai mici. Inclusiv un semi. Nici nu mă gândesc să intru acolo fără să văd înainte cu ce se mănâncă un tri.
      Și mulțumesc de mesaj. 🙂

  2. Piele de găină la final de articol și îți țin pumnii sa retrăiesc acest sentiment și când vei împărtăși cu noi trairile de după câștigarea medaliei. Cel mai mult am alergat 11 km la ștafeta în cadrul maratonului de la București din octombrie, nu știam ce ma așteaptă dar am zis ca ii ajut pe cei de la HCC, la final mi am dat seama ca m am ajutat mai mult pe mine. Niciodată nu e prea târziu și dacă dezamăgirile din trecut te împlinesc acum sunt convinsa ca la final satisfacția e pe măsură 🙂
    P.S. Îmi doresc sa învăț sa înot 😉 da, la 35 de ani!!

  3. 1. Bafta, sigur vei reusi!
    2. Impresionant si cred ca cele scrise sunt binevenite pentru adolescentii si tinerii plictisiti!
    3. Ii vom oferi Zorei entertainment in timpul ironman-ului, antenamentelor, oricand 🙂

  4. Așa tare m-am emoționat citind și-mi dau seama acum de unde am atâta simpatie pentru tine 🙂 Fiu-miu are 13 ani. Mâine merge prima zi la clubul de rugby. A mai încercat vreo doi ani gimnastică, alți doi înot, vreo juma de an karate. Copil hiper emotiv și el (cum aflu azi și despre tine) s-a lăsat de toate după niște concursuri eșuate, a fost dezamăgit, apoi au mai fost luptele interne dintre dorința de succes și lene. Eu încerc cât pot și știu să-l încurajez, să-l sprijin dar uneori nu prea-mi iese. Acum m-am liniștit, fiindcă am văzut cum la momentul potrivit lucrurile se întâmplă și fără mama agitându-se prin preajmă. Îi doresc Radului meu să-i fii model și sursă de inspirație, i-am trimis link spre blogul tău, despre care, acum că veni vorba, zic doamne-ajută că s-o-mplinit!
    Iar pentru mine, personal, care de câțiva ani mă tot duc să alerg și tot nu mai ajung deși nu mă doare nimic, asta-i ziua în care mi-am amintit (cu drag) că într-o vreme alergam și 25 de ture de stadion și că dacă mi-aș reactiva vechiul obicei mi-ar fi mult mult mai bine. Ce să zic, dublu mulțam! Și succes în toate: la urzici, la pisici, la scris, la antrenamente și unde o mai fi!

  5. Esti un spirit foarte puternic – asta spune dragostea asta imensa pentru IronMan. Accidentele astea sint o invitatie la a medita asupra acestui subiect, nu la a te incapatina sa concurezi. Ai remarcat bine, haotic, dar bine – emotiile sint punctul tau forte, sensibilitatea=punctul tau tare. Ideea e ca nu te opresti si nu meditezi asupra acestei puteri uriase. Raspunsul nu e concuratul ci meditatul. Nu ai nevoie de nici o suferinta – ai nevoie sa te opresti, sa realizezi interior si sa dezvolti. Intr-o societate care iti spune ca a fi sensibil este o slabiciune, tu ai tot ce iti trebuie ca sa dovedesti ca nu e adevarat. Dar nu la IronMan – cum ? – numai tu stii asta. Succes !!!!

  6. Cred ca singura competiție ar trebui să fie cu tine însăți. Poate de aici vine și suferința. Eu am practicat Ki Aikido care mi-a îmbogățit și transformat radical viața .”Calea Armoniei”.Aici nu exista competii,concursuri etc.E doar munca cu tine insati.Oricum ,”te spui” foarte frumos și îți citesc postările cu plăcere.

  7. Foarte frumos şi realist scris. În povestea ta ne regăsim mulţi. Diferă doar mijlocul prin care ne căutăm și găsim liniștea: în cazul tău este sportul, la mine au fost călătoriile cu experiența oamenilor, obiceiurilor și a locurilor.
    Să fii sănătos și să realizezi ce ți-ai propus!

LĂSAȚI UN MESAJ