unde mâncăm la oradea

Vă zic eu unde și ce mâncăm în Oradea, unde și ce se mănâncă cel mai bine în Oradea, dacă nu cumva cel mai bine din toată țara. Și nimeni n-o să mă poată contrazice vreodată.

La cursa de X-man, organizată la fiecare început de iunie. Acolo se mănâncă cel mai bine! Doar că trebuie să și suferiți un picuț pentru asta.

Weekendul trecut, după aproape 2 kilometri înotați, după 90 dați cu bicicleta și cam pe la km 16 de alergare, pe o căldură apăsătoare și o limbă ce dădea să atârne cam într-o parte, vă jur că am mâncat cel mai bun pepene din viața mea. Într-o zi obișnuită, n-ai fi dat doi bani pe pepenele ăla. Doar că aia nu e chiar o zi normală. Mi-aș înfipt feliile alea în ochi, atât de bune erau, atunci, în momentul ăla. Deși gurile zic că ar cam fi fost fără gust. Normal, când stai pe margine și ai burta plină, îți permiți să chițăi. Au mai fost, cred, și niște napolitane, da’ pe alea le-am luat cam din viteză, nu-s foarte sigur de ele. De gustul sublim al gelurilor energizante nu vă zic nimic, că alea erau aduse de acasă, deci nu se pun ca fiind gastronomie locală. Oricum, bune rău și alea.

Înainte, totuși, de a vă povesti despre experiențele culinare, alea autentice, aș vrea să vă povestesc puțin despre Oradea. L-am numit într-o postare drept cel mai frumos oraș din România. La două săptămâni după ce l-am vizitat, încă mai cred asta.

Oradea nu are savoarea medievalului sibian. Nu are încă anvergura turistică a Brașovului sau aerul cosmopolit al Clujului. Cu accentul pe încă. Oradea e în momentul ăsta un oraș istoric, renovat, abia scos din cutie. E cutia cu bomboane fondante, made in Ro, proaspăt desfăcută. În care e posibil ca unora să le fi plăcut să găsească mai degrabă niște plăcinte cu brânză, posibil și asta. Da’ am stat de vorbă cu multă lume, ăia sunt puțini.

Dacă sunteți dintre cei care aveți pe termen mediu sau lung mutarea într-un alt oraș, luați în calcul și varianta asta. Vorba unui taximetrist: “Dom’le, cam departe pentru mine să merg pe litoralul românesc, aia e, mă mulțumesc să-mi fac vacanțele în Austria”.

Iar dacă ajungeți în Oradea, nu neglijați experiențele culinare. În 3 locuri am fost, doar atât am apucat, o să vi le povestesc pe scurt.

Via29. Am vrut neapărat pizza după concurs, am alergat pentru asta, am suferit pentru asta, așa că am mers după prima recomandare venită din Facebook. Fără să știu nimic despre loc, în afara punctajului maxim la review-uri. Am mers pe instinct și bine am făcut, abia ulterior am aflat că localul este unul dintre cele 5 din oraș premiate în proaspătul catalog Gault&Millau.

Știu că e greu să spui despre o pizza că e foarte bună, poate cea mai bună, și să te aștepți ca și cei din jurul tău să-ți împărtășească emoțiile. Nu merge așa. Pur și simplu la preparatul ăsta, cei mai mulți dintre noi au mâncat de suficient de multe ori încât fiecare și-a creat deja un sistem de valori din care iese foarte greu spre deloc. Tu nu prea mai ai ce să schimbi. Dar poți să influențezi. Tocmai de-aia eu cred că am suficientă încredere în mine și în gustuturile mele încât să pot măcar să vă recomand experiența ca fiind una cu mari șanse de succes.

Așa cum l-am simțit eu, Via 29 e un loc cu care orice oraș din țara asta s-ar putea mândri. Îți dai seama că ești unde trebuie doar și dintr-o simplă trecere prin meniu. Unul preponderent italian, cu multe alăturări îndrăznețe care te stârnesc și te pun în dificultate atunci când trebuie să decizi ce vei mânca, e genul ăla de loc în care orice ai alege, o să ți se pară că și mai bun e orice o să vezi în farfuriile celorlalți de lângă tine.

Pe lângă pizza am mai avut la masă și un risotto alla panceta cu parmezan, dovleac și unt, foarte cremos, cu un gust intens și pe care o să-l caut multă vreme. Înțeleg că locul e o afacere de familie, iar cel care a conceput meniul e un bucătar cu experiență căpătată afară. Bine, nici nu prea e greu să-ți dai seama de asta după ce mănânci acolo.

Le doresc mult succes și sper să-i găsesc la fel și peste mulți ani. Că am de gând să mai revin.

P.S. Dacă știți pe cineva de acolo, spuneți-i că e anul 2018, e de înțeles că mare parte din comunicare se face pe Fb, dar e puțin jenant să nu ai un site funcțional. Sper să fie doar ceva temporar.

Meatic. E restaurantul lui Hădean, nu știu dacă e doar al lui, dar asta are mai puțină importanță, meniul poartă semnătura sa, iar pentru cine i-a urmărit îndeajuns de bine evoluția, meniul nu e chiar o surpriză.

Hădean e unul dintre cei câțiva oameni care m-au influențat masiv în drumul ăsta pe care am apucat-o și eu, am apucat-o în felul meu, mi-am dorit de foarte multă vreme să mănânc ceva făcut de el, sau măcar conceput de el, așteptările nu mi-au fost deloc înșelate, dimpotrivă, am avut aici una dintre experiențele bune de tot din punct de vedere culinar. O porție de coaste de porc de o frăgezime și arome pentru care aș spăla gratis vreo două săptămâni vasele acolo doar ca să învăț exact metoda și tehnica folosite, a fost și o supă din coadă de bou cu răzălăi (niște paste pe care le făceau bunicile prin Ardeal) pe care mi-a venit să o beau ca japonezii, turnată direct în gură, ca din găleată. A mai fost și o supă cremă de mazăre pentru care merită să iei avionul de la Cluj doar și pentru asta, cum a mai fost și o focaccia pentru care ar merita s-o iei pe jos de la Arad, da’ să pleci mai cu noaptea-n cap, să fii sigur că mai prinzi.

Dacă aș pleca cu mașina din București oriunde în Europa și ar trebui să ies prin vestul țării, Meatic e locul ăla pentru care aș face tot posibilul să-mi programez prânzul sau cina. Ceea ce sunt convins că se va și întâmpla în viața asta.

Al treilea loc în care am mâncat intră la și altele. Spoon Bar & Grill. Nu mi-am stricat seara trecând pe acolo, dar nici nu mi-a dat vreo emoție specială. Partea cu adevărat bună a fost terasa închisă din cauza ploii, ceea ce a făcut ca tot fumul de țigară să ajungă și la nefumători. Iar partea bună e că asta mi-a amintit cât de mult mă deranjează fumul de țigară și cât de mult ar trebui să apreciem că există acea lege, atât de blamată la vremea ei.

M-a intrigat și dezamăgit să aflu că există ciorbă de burtă făcută cu făină. Chiar dacă meniul e destul de generos, bine intenționat, mie acolo mi s-au aprins beculețele. Iar intriga a fost atât de mare încât mi-am călcat peste orgoliu și am cerut, desigur, chiar ciorbă de burtă. Speram undeva pe dedesubt la o rețetă dintr-asta de masterchef, mai revoluționară. Nu, chiar nu e cazul. Ciorba de burtă e prezentată frumos, făina se simte din plin și face ca orice orice ciorbă de burtă normală de pe Valea Prahovei să mai primească o șansă. Poate că așa or fi bucuriile locale pe acolo, am văzut că la review-uri lumea e încântată de mâncare, mai degrabă problemele ar fi la servire. În clasamentul meu personale de ciorbe, fie ele de burtă sau nu, asta n-ar prinde nici măcar top o mie.

Despre pieptul de rață de la felul doi nu mai zic nimic, am fost trei oameni care au concluzionat că rața aia sigur a zis ceva urât, a sărit la gâtul bucătarului, altfel sigur ar fi avut o soartă ceva mai bună. Din meniu și din ce am tras cu ochiul și pe la alte mese, e clar că cineva se străduiește acolo, sentimentul lăsat în cazul meu e că o face puțin cam prea tare.

Au mai fost două locuri în care aș fi vrut să ajung, la unul nu s-a putut, la celălat nu ne-a răspuns nimeni toată ziua la telefon pentru rezervare, o să mai bag o fisă poate chiar anul viitor. Deja mi-e dor de pepenele ăla cam fără gust.