când vine vorba de puțișoare, greutatea contează

Da, știu, clickbait pe față cu puțișoare în titlu și o aluzie vag sexuală. Acum, că am am lămurit-o și pe asta, să trecem la partea serioasă. Poate cam prea seriosă, din păcate.

Desertul ăsta are ca punct de plecare o rețetă scrisă de Radu Anton Roman, varianta ardelenească, la cuptor. În general, puțișoarele se fac prin fierbere, au alte ingrediente și au devenit celebre datorită Elenei Ceaușescu. Ar fi fost, sanchi, unul dintre deserturile sale preferate.

Nu știu despre alea puse la fiert, dar astea la cuptor sunt ușor de făcut și rezultatul e minunat. Aluatul cu multe gălbenușuri și unt n-are cum să dea greș. Doar că există o problemă cu rețeta originală. Care e greșită și cam varză în punctele esențiale. Dacă cineva îmi demonstrează că două ouă, cinci gălbenușuri, o ceașcă cu lapte și doar 300 de grame de făină, cât scrie Radu Anton Roman în cartea sa, dau împreună un aluat care să poată fi întins, eu îmi închid blogul pentru totdeauna.

Acuma să nu credeți că m-am apucat să fac eu justiție în gastronomia românească cu rețeta asta de puțișoare, cu atât mai puțin în cazul lui Radu Anton Roman, ce vreau să semnalez, de fapt, e că atunci când dăm rețete mai departe, gramajele sunt, de cele mai multe ori, esențiale. Ca mie să îmi iasă același rezultat cu al tău, consider că e nevoie de ceva mai mult decât specificația “o ceașcă cu lapte”. Sau “două linguri de drojdie”.

Nu-mi place să urmez rețete cu cantități “la ochi” din simplul motiv că s-ar putea să avem vederea diferită, iar mie să nu-mi iasă același rezultat cu al tău. Pe când eu tocmai asta vreau. Ca prima oară să fac exact aceeași rețetă cu a ta! Că dacă-mi place, să știu și eu pe cine laud. Sau invers.

Și să nu-mi spuneți că mamele sau bunicile noastre găteau la fel, tot cu cana sau lingura drept instrumente de măsurare și că lor le ieșea mâncarea foarte bună fără să aibă acces la cântarul de bucătărie cu eroare de 0,5 grame. Știu foarte bine cum găteau și mamele, dar și bunicile noastre, doar că asta nu înseamnă nimic. Pe vremuri, perfecționarea unei rețete într-o familie putea dura și câțiva ani. Diferența e că un gramaj corect și o explicație cât mai clară pentru a face o anumită mâncare poate scurta esențial perioada aia. Eu nu am am ani la dispoziție. Despre asta e vorba.

Revenind la puțișoare.

Ingrediente:

• 5 gălbenușuri și două ouă întregi
• 15 grame drojdie proaspătă
• 500 grame de făină albă
• 75 ml lapte
• 150 grame unt + 30/50 pentru uns
• sare
• miez de nucă, alune de pădure sau rahat, pentru umplutură, depinde ce alegeți voi, eu le-am ales pe toate trei, dar separate fiecare. adică nu le-am amestecat
• zahăr pudră, în cazul în care se folosește miezul de nucă sau alunele. undeva pe la 100 grame

Untul se pune într-un vas cu pereții mai înalți, unde se freacă zdravăn cu o lingură de lemn. E musai ca untul să fie cât mai moale, tocmai pentru a-l putea încorpora ușor cu gălbenușurile și ouăle. Se freacă la el până se face o pastă. Dacă nu e suficient de moale, puneți vasul lângă o flacără deschisă pe aragaz. Cât să-l încălzească puțin.

După ce frecați unutul ăla bine de tot, preț de vreo 120 de calorii consumate la efort, amestecați gălbenușurile, ouăle, apoi laptele în care anterior a fost dizolvată drojdia, sarea și făina. Luați-o treptat cu făina.

Eu am plecat de la 300 de grame de făină, cum ziceam că era trecut gramajul în rețeta originală, am ajuns, din 50 în 50 de grame, la 500. A ieșit un aluat foarte elastic, ușor lipcios, dar fără ca aluatul să se prindă pe degete. E foarte bun așa. L-am pus în vasul inițial și l-am lăsat vreo 20 de minute. Nu e musai să-l acoperiți, nu se va usca, are foarte mult unt în el.

Nucile sau/și alunele se pisează (separat, pentru că separat vor fi puse, nu văd rostul de a le mixa) într-un mojar. Cât mai fin, cu atât mai bine. Se amestecă cu zahărul pudră, aș zice că după gustul fiecăruia. Dacă se alege și varianta rahat, și nu văd vreun motiv să nu se pună și rahat, nu mai văd rostul zahărului. Apropo, rahatul se taie cât mai mărunt. Cel ma mărunt. 

Aluatul se întinde cât mai subțire, dar dacă începi să vezi masa prin el înseamnă că ai cam exagerat cu întinsul. Se taie în dreptunghiuri de mărimea unei cărți de joc, cam așa. Se presară strat cât mai subțire de umplutură pe fiecare bucată aluat, apoi se rulează ca pe o țigară de foiță, se pun în tava de aragaz tapetată cu hârtie de copt, se ung pe deasupra cu unt lichid (adică topit) și se dă la cuptorul încins la 180 de grade. Cât mai sus, cât mai departe de flacără. O să decideți voi când sunt gata, când încep puțișoarele să prindă culoare pe deasupra e momentul să luați una pentru probă.

Apropo de rulaj, astea din poze nu sunt chiar un exemplu de urmat. Pentru că bucățile de rahat nu le-am tăiat suficient de mici, puțișoarele s-au umflat ca niște pitoni care tocmai își luaseră masa. Eu zic că se poate mult mai bine de atât, cu condiția ca umplutura să fie în strat cât mai mic sau cât mai subțire. Cam asta ar fi.

Fericirea poate sta uneori și în niște puțișoare, merg perfect într-o seară de iarnă, dar cu condiția să vă facă cineva un vin fiert alături. Meritați.