Am scris textul de mai jos în urmă cu un an, vreau doar să-l păstrez și aici.

Plecăm toți la țară, la mamaie. Femeie bătrână, apăsată de singurătate și anii de muncă, veșnic preocupată să fie pregătită până la perfecțiune cu de toate. De fiecare dată se cam exagereză cu pregătirea asta, dar e doar felul ei de a-și arăta prețuirea pentru cei dragi, de dorul cărora tânjește continuu. Nu i te poți împotrivi, n-ai cum să te superi că la plecare îți îndeasă atâta mâncarea în genți, de parcă la tine acasă oamenii s-ar pregăti de marea foamete.

Iar astăzi a fost chiar ușurel. Începi cu o salată de vinete pentru care jur că ar merita să vii pe jos de la București, țoți cei 165 de kilometri. Între timp a apărut castronul abundenței, ăla plin cu chiftele, ar putea fi acolo vreo 40, ar putea fi și 800, nu prea îți dai seama. Sunt multe, e tot ce contează. Sunt bune și până să apuce mamaie să te-ntrebe dacă-ți plac, deja ai mâncat șase. Încerci să respiri pentru prima oară, însă gestul tău e inutil, deja ți se încarcă farfuria cu perișoare. Ești întrebat, probabil la mișto, câte vrei. Zici că vreo două, primești 5. “Lasă, că-s tare bune.” Normal că-s bune, normal că-s spectaculos de bune, mai ales lângă ardeii iuți puși în toamnă la borcan. Si tocmai începi să dai semne de oboseală. Abține-te. Mai durează până tragi pe dreapta. Că tocmai ce s-a încălzit varza călită făcută cu jumări. De la porcul de astă iarnă, chiar ăla de i-ai făcut sfânta împartășanie înainte de Crăciun. Hai că mai e puțin. Oarecum.

Friptura-i gata, iar pe asta trebuie s-o tratezi ca pe Nunta lui Coșbuc. Cu respect și bucuria cuvenite. Pentru mamaie aici e momentul în care ea va recunoaște că dacă voi mâncați, ea e fericită. Și nu vrei să strici așa ceva. Așa că te sacrifici și bagi în tine mai departe. N-ai încotro, călătoria continuă, urmeză rulada cu gem. 

Greu de explicat cum un desert atât de simplu poate da bucurii atât de complexe. Și parcă i-ai spune c-o iubești, poate chiar ai reuși să o și faci, dacă nu ți-ar vârî deodată în față și platoul cu clătite. Care vine la pachet cu momentul de clemență. Ți se dă voie să alegi cu ce să le umpli. Nu le mai umpli cu nimic, îs perfecte așa, făcute cu ouă culese cu o seară în urmă din cotețul găinilor. 

Și peste toate astea, mamaie râde cu toții ochii. Știe că a fost bine. Că ne cunoaște bine pe toți. Știe că a fost cu atât mai bine cu cât nimic din ce a gătit ea nu a fost nici măcar gustat înainte. E postul Paștelui și un asemenea păcat nu poate fi săvârșit. E perioada aia din an în care toate mamaile țin post, dar gătesc impecabil. Orice. E momentul lor de magie.

măiță-țară-mâncare
Share

1 COMENTARIU

  1. Eu am avut un astfel de bunic. De fapt, tataia. Mulțumesc de descriere și implicit de readucere aminte a acelui spectacol de gusturi și gesturi. Să le deie Domnu’ sănătate la toți bunicii de pe acest pământ și nepoți care să se bucure de ei.

LĂSAȚI UN MESAJ