Ar fi trebuit să fie cu artificii. Cu premii, cu pupături, cu petrecere
la mine acasă. Aveam un plan.
La care, de altfel, nici nu am renunțat, doar a trebuit să reconfigurez
totul pentru moment. Nu vreau să văd lucrurile în nuanțe de alb și negru, pur și simplu iau aniversarea asta ca pe un proces de adaptare.
Am învățat foarte repede că există viață și dincolo de izolare, că
există bucurii care înainte păreau mici, dar care acum îți aduc în
primul rând multă liniște.
Dacă mă gândesc mai bine acum, s-ar putea ca în ultima perioadă să fi
avut cele mai consistente cine din ultimii foarte mulți ani. Că acolo se
comprimă toată tihna noastră, în mesele de seară, luate în doi, cu
pisică, cu câine, că ăștia suntem toți acum. Și când zic consistent nu
mă refer la cantitatea de mâncare pusă pe masă, ci la intensitatea cu
care ne consumăm momentele alea.
Sunt conștient că e o stare de bine indusă, dar bucuria e una autentică
și pentru mine e ușor salvatoare. La fel ca tot ce vine dinspre acest
blog. Că de-aia l-am făcut, de-aia o să-l am aici până la capăt. Aici e
un fel de “Bună ziua, bine ați venit pe blogul de terapie culinară al
lui Ciprian Muntele”.

E copilul meu, e locul pe care l-am făcut atunci tocmai ca să mă salvez
pe mine de nebunia de afară, iar acum, la 3 ani distanță de momentul
inițial, salvarea e mai reală ca oricând.
Pe lângă foarte multe lucruri noi, blogul ăsta mi-a adus o stare de fapt
pe care o trăiesc permanent. Ziua în care nu îmi gătesc mâncarea ca și
când ar uma să pun rețeta aia pe blog e o zi pierdută. Pe unele,
într-adevăr, le mai pierd. Cele mai multe, într-adevăr, rămân la mine în
bucătărie. Sunt teste, sunt eșecuri, timp lipsă sau pur și simplu rețete
fără istorie.
Și să nu credeți că rețetele pe care le-am pus aici sau pe care le-am
fotografiat pentru ciocolatășivanilie au însemnat și cele mai reușite mese. Dimpotrivă. Treaba asta cu fotografia culinară e destul de complicată și presupune niște pregătire înainte. Uneori, spre exemplu, țin atât de mult ca preparatele să fie făcute în lumină naturală încât totul se anulează pentru a doua zi. Nu se taie, nu se umblă, nu se mănâncă nimic. Iar după ce se fac pozele și lumina verde se aprinde, de obicei totul se consumă acolo, la botul calului, în jurul mesei de lucru. Ăsta este și marele motiv pentru care țin atât de mult la cina din jurul mesei. Să fie și cu tihnă.
Conceptul de “Cine mănâncă împreună, rămâne împreună” este o
repoziționare a brandului Agricola, cel care ne-a și adus acum împreună.
Ce-i drept, ar fi trebuit să fie acum, la 3 ani de blog, cu mulți
prieteni în jurul mesei. Nu-mi fac griji, ei vor veni. Mesele vor fi
mereu aceleași. Acum am fost doar eu, ea și pisică-mea. A fost și
câinele, dar el a căzut la montaj. Și au mai fost și cei doi Cocoșei de Pădure pe care i-aș găti oricând, oricui ar sta la masa mea. Și i-aș
găti exact în felul următor.

Pui la cuptor aromat cu tabasco și ceapă verde
- 2 cocoșei de pădure
- 100 gr unt moale
- 1 legătură ceapă verde
- 1 legătură coriandru
- 4 linguri tabasco verde
- ulei de măsline
- 30 gr semințe de pin ușor prăjite
- sare
- piper
Cei doi Cocoșei se spală, se usucă și se condimentează cu sare și piper pe
toate părțile, inclusiv în interior. Lasă-i deoparte pentru 10-15
minute.
Într-un bol se amestecă untul moale cu jumătate din ceapa verde tocată
mărunt, 2 linguri de tabasco, 2 linguri de coriandru tocat mărunt și un
praf de sare.
Cu acest amestec se freacă Cocoșeii pe exterior și interior. Cu grijă se
desprinde pielea de pieptul Cocoșeilor astfel încât să formezi niște
buzunare în care câte pui câte și câte o linguriță din acest amestec cu unt și
vei freca bine.
Așează-i într-o tavă, stropește-i cu ulei de măsline, acoperă tava și
pune la cuptor la 180 grade C timp de 35 de minute. De aici încolo lasă
Cocoșeii liberi în cuptor, încă 15-20 de minute până când se rumenesc.
Scoate-i pe o farfurie și acoperă-i cu folie timp de 10 minute înainte
de servire.
În acest timp pregătește într-un bol un amestec din restul de coriandru
tocat, restul de ceapă verde tocată, 2 linguri de tabasco, semințele de
pin coapte, sare, piper și 1 lingură de ulei de măsline.
Așează Cocoșeii pe un platou și pune deasupra lor amestecul verde pregătit.
Pune un vin în pahar, bucură-te de ce-ai pe masă, dar mai ales bucură-te
de cei de la masă. Ăștia suntem, cei care mânâncă împreună, rămân
împreună.

Ador articolele tale, îmi plac rețetele dar și modul cum sunt prezentate, genial.
Mulțumesc mult pentru mesaj, Cornelia! 🙂
Ca o culoare de pe… suna tiparul tau verbal redat prin scris
Trebuia Cei și nu cine
Rămân și nu rămâne
Cei ce mănâncă impreuna
Rămân împreună
Eeee cam.suna mai logică treaba, nu?
Acum citește o pe a ta
Hai hai
Treaba asta cu devierea expresiilor preponderent orale către scris care ar fi o greșeală sau un obicei de evitat o consider o mică exagerare. În textele mele chiar aduc constant expresii din oralitate, vorbe mai degrabă din spatele blocului decât de la examenul de admitere la Litere. O fac cât se poate de asumat și oricum mult mai puțin față de potențial.
Acuma, revenind la expresia din titlu, singura întrebare e dacă ea, expresia, e sau nu greșită din punct de vedere gramatical. E clar că varianta cu ”cei ce” e indubitabil corectă. Însă varianta cu ”cine mănâncă împreună, rămâne împreună” e folosită în titlul de aici ca o hai s-o numesc parafrază la mult mai cunoscuta ”cine se aseamănă, se adună”. Care expresie dacă e greșită, atunci și a mea e greșită. Dacă nu e greșită, atunci nici a mea nu e. Și eu zic că nu e, chiar și așa, cu tot cu oralitatea care vina la pachet. 🙂