E un exercițiu de care mă lovesc destul de des, ăsta cu ultima masă. Ce ai mânca sau ce ai alege să mănânci pentru ultima oară. Dacă ai avea șansa asta. Că eu așa văd lucrurile, oricât de aproape ai fi de lumea de dincolo, consider că ar fi un privilegiu să-ți poți alege singur ultima farfurie. Oricât de greu ar fi momentul, câtă vreme încă mai ai puterea unei dorințe atât de efemere, îmi imaginez că asta ar putea genera și o ultimă sclipire de bucurie înainte de marele hop.
E un test foarte bun ăsta, deși pare puțin cam morbid, important e să nu o iei chiar atât de personal, e o simplă întrebare pretext care doar aparent e interesată de ce vei face tu cu adevărat în viitor, când o fi să dai colțul. Tot ce vrea ea de la tine e să te facă, de fapt, să-ți conștientizezi, la momentul respectiv, intensitatea relației pe care ai avut-o tu de-a lungul vieții cu mâncarea.
Spune-mi ce ai mânca la ultima ta masă ca să-ți spun cât de importantă a fost bucătăria pentru tine. Cam așa văd eu lucrurile.
Am făcut la rândul meu testul ăsta celor din jur. Fără vreo marjă de eroare, în cazul celor de lângă mine, ultima farfurie s-a dovedit a fi profund legată de amintirile culinare ale copilăriei. Nici nu prea conștientizăm, de fapt, în ce hal de relație ombilicală suntem noi cu mama, tata, mătușa sau bunica, sau oricine ne-o fi gătit, acolo unde a fost cazul.
De altfel, relația afectivă cu mâncarea la poporul român e o chestiune care pentru mine explică într-o măsură destul de mare și lipsa unei perspective coerente a bucătăriei românești. Suntem încă tributari memoriei afective, ceea ce nu e rău, mai nasol e că mâncarea din copilărie devine reperul absolut. De-aia nouă încă ne lipsește atracția către experiment, dar mai ales ne lipsește bucuria curiozității. Ne întoarcem mult prea repede la zona de confort. Ceea ce nu e rău, sunt convins că e ceva specific tuturor oamenilor, doar că la noi eu văd asta acum ca pe un blocaj. O să-l depășim, se întâmplă deja lucrul ăsta, dar mai durează.
Ultima masă nu e doar privilegiul condamnaților la moarte. Anthony Bourdain povestește într-una dintre cărțile sale cum a mâncat el friptură de ortolan. Și cum președintele Franței, Francois Mitterand, aflat pe patul de moarte, a cerut să crăpe în el aceeași friptură de ortolan. Bourdain descrie într-un mod extrem convingător cum decurge întregul ritual prin care pasărea asta ajunge, ilegal, să fie consumată la masă. E pornografie. De-aia hard core. Ajungi la final să-l înțelegi și chiar să empatizezi cu Mitterand pentru gestul său profund incorect politic, dar atât de uman. Ba parcă îl și invidiezi puțin.
În ceea ce mă privește, m-am surprins pe mine însumi, în urmă cu ceva ani, cu o alegere de o simplitate aproape neverosimilă. De atunci, de fiecare dată când ajungeam la testul ăsta, alegerea era întotdeauna aceeași. Și ieșea la suprafață într-un mod inconștient, oricât de mult m-aș fi străduit să aleg ceva pe bază de belșug și fantezie. Nu, totul se restrânge la niște simple organe prăjite pe tablă. Cred că asta aș alege. Doar organe de pui și doar pui de țară.
Mi-a luat ceva să mă prind de unde vine alegerea asta. Iar explicația e simplă. E ceva ce uitasem complet. Maică-mea îmi oferea mie, întotdeauna doar mie, tot coșulețul cu organe atunci când ajungea câte un pui de țară la noi în bucătărie. Și pui de la țară cam ajungeau pe vremea aia. Gestul ăsta, făcut pe furiș, era pentru mine nu doar un semn de iubire, cât mai degrabă îl percepeam ca pe unul de protecție în fața celorlalți năvălitori ai casei. Că nu eram singurul care aprecia gustul ăsta atât de primitiv al rânzei, al inimii, al ficatului sau al fuduliilor, perpelite pe tabla sau tigaia încinsă. Uneori se mai nimerea și câte un ou nedezvoltat, prins între măruntaiele săracului animal. La fel de bun era și ăla, cu puțină sare pe deasupra.
Pentru mine asta era fericirea. Și liniștea. Și tihna. Și cam așa ar trebui să fie întotdeauna, de fapt, mâncarea pentru noi. Cu sau fără exerciții de imaginație, cu sau fără legături în copilăria profundă.
sarmale cu mamaliga, fierbinti, cu putina zeama. atat
Mi-ai dat greu. Nu stiu. Macaroane cu branza, cred. Sau papanasi de branza fierti, din care n-am mai mancat din copilaria mica. Sau tocini (precis stii ce-s aia, ca pana la tine n-am mai auzit de ranza pe aici). Si un ou ochi cu un gust anume, pe care chiar nu l-am mai intalnit in viata, dar pe care mi-l amintesc foarte bine de cand mi-l dadea bunica, pe la 3 ani. Sau mamaliga din malai adevarat, ca asta de acum, de la magazin, zici ca-i din plastic.
Ce articol frumos, m-a pus pe ganduri si am ajuns, evident, tot la copilarie 🙂 Cand eram mofturoasa (acum mananc orice) si mama, doar ca sa ma vada mancand ceva, inainte sa plec la scoala (eram cu program de la 13.30) imi facea cartofi prajiti cu branza rasa. Ce sentiment de ocrotire am cand ma gandesc la acele zile… Asta as alege.
Ficatul (numit”măiț”), proaspăt scos din corpul păsării, fript pe plita, cu sare, fierbinte, și uneori cu mamaligă rece, asta primeam si eu ca premiu și pentru ostoirea foamei pana era gata rasolul sau borsul. Greu de spus daca asta-i ”madlena” mea, dar cu drag as mai manca. Poate asta-i tipic in Moldova, copii sa manance organe fripte! Labis?