A fost cu multe și profunde amintiri revenirea la rețeta de șuberek. Cred că după vreo 25 de ani. Mi-a umplut copilăria de bucurie, mai ales că pe atunci presupunea ceva la care se ajunge atât de greu: carne, carne de vită. Un pui, pește, o rață, un curcan, niște șunci de porc, de-astea mai găseai, dar carnea de vită era ceva de o raritate cruntă și atât de nedreaptă.
Din fericire, mama a luat rețeta de la sursă, ieșea ceva dumnezeiesc, cel puțin pentru vremurile alea. Am mai încercat de câteva ori șuberek de pe stradă, între timp am renunțat definitiv. Mi-am făcut eu propriul șuberek, după ce am pus cap la cap câteva zeci bune de rețete. Pentru că nu e așa simplu cu șuberekul ăsta, sunt foarte mulți oameni convinși că dețin adevărul suprem. Apropo, și turcii, dar și tătarii sunt convinși că rețeta de șuberek le aparține. Să fie sănătoși, pe mine mă cam obosesc războaiele astea culinare, rămân la convingerea că nu contează a cărei țară este o rețetă, contează doar cine a desăvârșit-o.
Ingrediente:
Pentru umplutură
- 500 grame carne tocată, ideal ar fi amestec de vită cu oaie, e ok și vita
- 200-250 grame ceapă, tocată mărunt, la fel de ideal ar fi să fie dată prin răzătoare
- mentă proaspătă, multă mentă proaspătă, tocată mărunt
- sare/piper
Pentru aluat
- 450 grame făină
- 330 ml iaurt, ăla de băut cu 2% grăsime e numa’ bun
- sare
- atât
Mai întâi am făcut aluatul, am amestecat făina cu iaurtul și sarea, nu vă fie teamă de iaurt, se poate și cu apă, dar iese mai bun aluatul așa. După ce s-a omogenizat tot aluatul am mai frământat încă un minut și atât. L-am lăsat la frigider pentru o oră, dar era și foarte cald afară, merita bucuria asta.
Pentru umplutură am amestecat carnea cu menta tocată mărunt, sarea și piperul proaspăt măcinat.
Pe ceapă am călit-o un minut cu o lingură de ulei (o abatere de la rețeta tradițională, o să povestesc mai jos detaliul ăsta), apoi am călit și carnea, încă 2-3 minute, dar nu mai mult. Foc potrivit, nu urcați flacăra până la cer.
Am pus totul în castron și am lăsat să se odihnească. Și o rugăminte, orice zeamă rămâne din tigaie sau din castron NU se aruncă. E importantă și are rolul ei.
Aluatul din frigider l-am împărțit în bucăți egale cât un ou de gâscă, din care am făcut foi rotunde și subțiri cu un diametru de vreo 20 de cm. Un castron cu dimensiunea asta ar fi foarte bun. Dacă aluatul e puțin mai lung de 20 de cm în diametru, și ar fi bine să fie, cu castronul respectiv s-ar decupa o clătită perfect rotundă și care ar simplifica puțin lipirea ulterioară a aluatului. Dar se poate și fără, cu puțină bunăvoință.
Cam o lingură plină cu umplutură se așează pe jumătate de foaie, iar cu cealaltă jumătate se vine pe deasupra și se învelește cu blândețe ca pe copii. Marginile se lipesc între ele cu o furculiță, prin presare. Iese un aluat în formă de semilună. Oarecum.
Se pune la prăjit, într-un strat de ulei de vreo 2 centimetri, foc cel mult potrivit. Un minut pe o parte și încă un minut pe o parte, în uleiul gata încins, ar trebui să fie suficient pentru ca plăcintele să fie gata. Culoarea însă vă va zice exact când sunt gata. Ușor rumene, important e să nu le ardeți.
Se scot pe un prosop de hârtie care să le mai sugă din uleiul cu care s-au îmbibat.
Menta este esențială. Cantitatea de ceapă deși poate părea foarte mare, vă asigur că e cea corectă.
În varianta originală, carnea nu se călește. Niciodată. Am călit-o puțin, a fost doar opțiunea mea.
Dacă nu se călește, probabil o să vă întrebaâi cum e posibil să se facă într-un timp atât de scurt? E simplu, nu e multă carne acolo, aluatul strâns acționează ca un cuptor, iar ceapa, cantitatea aia mare de ceapă, ajută ca aluatul să rămână umed prin interior. Un șuberek e bun dacă atunci când se rupe îi curge puțină șu puțină zeamă.
Se mănâncă, tot în variantă tradițională, cu iaurt. Eu nu recomand. E bun, e foarte bun, dar nu recomand. Intensitatea unui șuberek nu trebuie alterată cu nimic. Așa simt eu că trebuie respectat un șuberek adevărat, însă voi nu trebuie să mă credeți pe cuvânt.
