despre

 

Salut, numele meu e Ciprian Muntele și oricare îți sunt motivele pentru care ai ajuns aici, primul lucru pe care vreau să îl știi e că tot ce vei citi acum e scris cu zâmbetul pe buze. Chiar dacă el nu se vede, mă poți crede pe cuvânt că starea există și că voi face tot posibilul ca ea să rămână aici permanent. E un statement în care cred.

Apropo de starea de bine, mie chiar îmi place țuica și nu întâmplător va fi folosită în abuz aici, chiar dacă între cât vorbesc despre ea și cât beau din ea e un dezechilibru major. Pentru că în țuica de pe acest blog nu e vorba despre alcool.

Eu sunt din Bacău, iar mâncarea mea supremă au fost și vor rămâne întotdeauna sarmalele. Alea făcute bine. O să avem cândva pe blog și discuția asta. Că nu toate sarmalele pot aduce fericirea.

Am făcut doar radio în ultimii vreo 15 ani și aparent nimic nu mă califică în a veni și a îndruma/învăța oamenii cum să gătească. E o discuție veche, cu multe ramificații și care e dătătoare de mari tensiuni. O să încerc să explic puțin lucrurile în ceea ce mă privește.

Totul aici e doar rezultatul unui hobby care are în spate plăcerea strașnică de a găti. Și de a face fotografii cu mâncare. Plus nevoia de a scrie, cu mențiunea că aici nu va fi literatură. La care se adaugă asumarea nevoii de expunere în public. O am, mi-o asum. Va fi, așadar, locul meu preferat de joacă. Și ca orice joacă tratată cu seriozitate, m-aș bucura să nu fiu singurel bing-bang printre copaci.

Va fi cea mai frumoasă și cea mai grea școală în care m-am băgat vreodată. Pentru că va fi un loc din care vreau să învăț. Pentru tot restul vieții. Voi vrea să învăț chiar mai mult decât o să vreau să mă joc. Va fi o școală cu mii de profesori, cu mii de colegi și cu foarte mulți examinatori, dar, așa cum spuneam, din care aș vrea să nu ies niciodată. Sunt convins și că unii vor da cu mine de pământ, poate chiar pe bună dreptate. Sunt pregătit pentru asta, nu sunt însă pregătit pentru răutate, pentru tot ce depășește limitele alea de bună conviețuire ale internetului. Au trecut ani buni de când suntem toți aici, toleranța în situații de genul ăsta aduce aproape întotdeauna o risipă îngrozitoare de timp. Pe care îl am atât de puțin. Și mai e și devoratoare de energie de-aia bună, nici de-asta nu mai am atât de multă.

E foarte important să-ți spun că eu nu am fost, nu sunt și nici nu cred că voi fi vreodată bucătar profesionist. Nu că nu mi-aș dori să fiu. Dar nu cred că mai pot. Am experimentat lucrul într-o bucătărie profesionistă. Mă rog, mai multe. Pentru suficient de mult timp încât să-mi dau seama că deși iubesc și respect foarte mult meseria asta, în acest moment al vieții mele suntem incompatibili. Nu mă interesează acum să lucrez în domeniu. Să merg permanent într-o bucătărie. Dacă aș fi avut acum vreo 17-18 ani, vârsta ideală pentru a te apuca serios de așa ceva, nimic nu mi-ar fi stat în cale. Dar nu-i mai am. În schimb, recunosc, mi-ar plăcea să lucrez ocazional într-o bucătărie profesională. Voi munci mult pentru asta și îmi fac deja un scop în sine să trăiesc și ziua în care vor pleca din mâna mea farfurii către mesele unor oameni pe care nu-i cunosc. Dacă ele se vor întoarce goale, voi ști că am reușit. Însă dincolo de asta, visurile mele vor fi întotdeauna aici, pe blog.

Apropo, m-am străduit și mă voi strădui ca lucrurile să arate cât mai bine. Va fi însă după chipul și asemănarea mea, adică perfectibil. Îți mulțumesc și te voi iubi creștinește necondiționat dacă mă ajuți să-l îmbunătățesc. E suficient doar să-mi atragi atenția acolo unde consideri că lucrurile pot fi îndreptate.

Și încă un lucru la care țin foarte mult. Am ales să lansez blogul azi deloc întâmplător. Este omagiul meu pentru mama mea. Una dintre acele mame care reușeau să facă mâncăruri dumnezeiești de bune în vremuri în care singurele verdețuri crude folosite în mâncare erau mărarul și pătrunjelul. Ei îi datorez ziua asta. Și tot ce va urma bun de aici.

(8 martie 2017)

 

13335827_10153570123967761_7801881542981606845_n