despre genunchi, glezne, creier și o recomandare medicală

Probabil că anul ăsta voi face un IronMan. Probabil. Sunt încă departe de a avea din nou curajul să visez cu ochii deschiși. Recunosc, momentan mi-e frică. Nu de cursă, nu de suferință, ci de ceea ce s-ar putea întâmpla până atunci.  Din fericire, acum nu sunt singur. Am niște oameni în spate care mă susțin. Și care m-au ajutat mult. Și care cred că ar putea să-i ajute pe mulți dintre cei care sunt sau vor fi în situația mea.

Sunt pentru prima oară într-o linie dreaptă cu antrenamentele. O linie fragilă, dar dreaptă.

Am deja mai bine de două luni de când, aproape zilnic, alerg, mă dau cu bicicleta sau înot. Încep, ușurel, să văd niște luminițe în față. Dar mi-e încă foarte frică să privesc cu atenție. O frică imensă peste care nici nu cred că mai pot trece. Va face parte din mine și va trebui să ne obișnuim unul cu celălalt. Pentru că am mai fost aici, în filmul ăsta, în care vedeam nu doar luminițe, ci chiar niște reflectoare mari și puternice la finish. Și a fost al naibii de dureros să le văd cum se sting înainte ca toată călătoria mea să fi început cu adevărat.

Spre deosebire de prima mea încercare, de anul trecut, când am pus la bătaie multă inimă, de data asta încerc să compensez și cu niște creier. Ceea ce e destul de complicat pentru cineva care face efort mai degrabă compulsiv. Însă am ajuns la nivelul în care măcar atât am înțeles, că voi reuși doar dacă voi fi și suficient de inteligent.

De fapt, exprimarea corectă ar fi nu că am înțeles, ci că a trebuit să înțeleg. Am fost nevoit să fac asta.

Da, recunosc, aș fi vrut să fiu puțin mai înțelept în urmă cu câțiva ani, când m-am apucat de alergat. Măcar puțin. Și să intuiesc încă de pe atunci un lucru foarte simplu. Că pentru un organism care nu a fost supus la efort în mod regulat, dar care dintr-odată e abuzat fizic cu antrenamente aproape zilnice, chestiunea accidentărilor mari ține doar de timp.

M-am accidentat mult în ultimul an și jumătate. Din septembrie 2016 am ținut-o așa, într-un lung șir de poticniri fizice. Nu au fost grave, dar au fost suficient de intense încât să funcționeze ca o frână continuă. Genunchi, gleznă, iar genunchi și iar gleznă. Și iar genunchi. Și iar gleznă.

Singura cauză comună pentru toate astea e lipsa stretching-ului. Sfânta icoană protectoare a atletului care vrea să facă anduranță. Deși mi s-a spus mult despre asta, e o lecție pe care nu mi-am însușit-o niciodată. E ceea ce cred eu acum că a devenit, în timp, sursa tuturor relelor pe care a trebuit să le îndur. Și încă voi mai avea mult de suferit.

Cândva mă lăudam cu asta. Acum mi-e rușine să spun câte semimaratoane am alergat fără pic de stretching.

Așa că dacă te-ai apucat de curând de alergat și citești textul ăsta, sper să fi fost suficient de convingător încât să nu ajungi vreodată în situația mea, nu din cauza asta. Bagă-ți mințile în cap și fă stretching. Înainte, dar mai ales după efort. Fă-o cu simț de răspundere, oricât de greu, plictisitor sau de neînțeles ți se va părea. Fii mai inteligent decât mine.

Iar dacă, totuși, ești deja sau vei ajunge în situația mea, de aici încolo am să-ți recomand niște oameni în care eu cred foarte mult. Oameni care m-au ajutat în momente cheie să mă repun pe picioare. La propriu. Care nu mi-au cerut nimic în schimb, nici măcar existența acestui text.

E vorba de o clinică dedicată sportivilor, fie ei profesioniști sau amatori. Asta înseamnă că tot ceea ce e legat de prevenție și tratament în cazul sportivilor, se poate face într-un singur loc. Și nu știu dacă sunt singurii care fac asta, dar știu că aici sunt trei dintre medicii care mi-au fost recomandați masiv în ultimii ani atunci când mă plângeam pe Facebook de diverse dureri. E vorba de Alin Popescu, care e medic sportiv, Beatrice Constandache, la fel, și ea, tot medic medic specialist de Medicină Sportivă, și Mihai Râșcu, care e ortoped, ultimii doi fiind și cei cu care am lucrat în mod direct. Și cărora le mulțumesc.

Se numesc Life and Sport Clinic, au sedii în Pipera, Dorobanți și Timpuri noi, iar lista de specialități cuprinde Cardiologie, Nutriție, Diabet zaharat și Boli metabolice, Medicină sportivă, Ortopedie și Recuperare medicală, Brain Coach, Life TRaining și Psihoterapie. Avantajul la toate astea e că le ai pe toate într-un singur loc. Fizioterapie, kinetoterapie sau infiltrații cu plasmă, de exemplu, sunt toate aici și așa poți fi sigur că medicii vor comunica între ei pe problema ta.

Apropo de Brain Coach, care m-a marcat pe mine foarte tare atunci când am ajuns prima oară în clinică. Are legătură cu obsesia mea legată de vârstă și de faptul că a cam venit vremea să mai pun și niște mușchi pe creier. M-am jucat puțin cu un program 3D care îți testează, printre altele, viteza de reacție și puterea de concentrare. E mindblowing ce se întâmplă acolo, înțeleg că programul vine, cum altfel, de la militarii americani, a fost una dintre marile provocări din ultima vreme. Găsiți detalii pe site. Sau direct aici.

În ceea ce mă privește, chiar dacă am fost asigurat că voi avea mereu porțile deschise la clinică și pentru că îmi imaginez că vor citi ce scriu eu aici, îi anunț acum că aș prefera să ne mai vedem când o fi să-mi atârne medalia de gât. Promit să vin la recuperare. Altfel, dacă ceva nasol iar se întâmplă pe parcurs, să-mi crape din nou ceva pe la picioare, atunci probabil mi se va tăia definitiv energia și pentru anul ăsta. Dar eu sper să fie bine.

Le mulțumesc mult pentru bunăvoință, ajutorul de până acum și le doresc maxim succes! Iar pe voi vă îndemn să-i căutați în caz de nevoie. La cum evoluează lucrurile în ceea ce privește sportul la nivel de amatori, cred că existența lor vine la timpul potrivit.