Un text scris vara asta, pentru oamenisigusturi.ro, e despre muzică, despre muzica din fundal, ar putea avea sute de melodii aici, consider însă că m-am oprit la timp. Doar cât să vă fac poftă. 🙂

Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești, uite o expresie pe care nu prea o băgăm în seamă, dar cu care suntem toți de acord, e greu să ratezi fișa personală a cuiva după felul în care se hrănește. Disecția comportamentală poate merge însă și mai departe dacă îmi spui și ce asculți atunci când gătești.

În general, atunci când pregătesc mâncarea, oamenii n-ascultă mai nimic. Nu prea ascultă nici de ceilalți, cu atât mai puțin muzică. În cel mai bun caz e radioul în fundal, iar uneori mai e și televizorul care se aude din camera cealaltă, lăsat pe cine știe ce canal de știri. Și asta e puțin trist, e poate cel mai clar semn că ne luăm cam prea în serios și că am uitat complet ce înseamnă momentul bucătăriei, al aragazului, al cuptorului și al farfuriilor întinse pe masă. Un moment care ar trebui să ne aducă mai degrabă liniște în suflet decât liniște în stomac.

Am gătit de-a lungul vieții în decursul a mii de ore. În bucătăria mea sau în bucătăriile altora. Îmi vine să mă urc pe pereți fără muzică. Bine, îmi vine să mă urc pe pereți și dacă muzica e proastă. Sau nepotrivită. Mai ales nepotrivită.

E o imagine cel puțin dubioasă aia în care mă trezesc, spre exemplu, într-o sâmbătă dimineață cu gustul copilăriei în cap, când încep să curgă mici băluțe din cerul gurii, mă duc spre bucătărie să-mi fac orez cu lapte și scorțișoară, aromele alea năucitoare care pot destabiliza pe oricine într-o rază de câteva zeci de metri, iar în boxe se aude Judas Priest. Sau Muse. Sau Snoop Dogg. Sau The Prodigy. Ceva parcă acum e în neregulă în combinațiile astea.
Sau ți se năzare că a venit ziua unui tort în care ai de făcut un blat cu portocale, cremeux cu coacăze negre și mousse de mascarpone. E, uite, ăsta e un moment în care nu m-aș da prin bucătărie cu trăsioara lui Liviu Vasilică, deși eu îl iubesc enorm pe olteanul ăsta cu tot ce-a lăsat în el urmă. Liviu Vasilică, de exemplu, e foarte bun când pun murăturile.
Asta nu înseamnă că dacă aș găti o plăcintă pe care o știu de la mama, și care mi-a făcut mie copilăria fericită, trebuie musai să ascult portocala Andei Călugăreanu, imnul celor trei purceluși sau genericul de la Abracadabra. Înseamnă doar că pentru mine ceea ce ascult în fundal îmi poate completa sau îmi poate dezechilibra starea de bine pe care o am în fața aragazului.

În bucătăria mea, cuțitul, tocătorul, ingredientele, vasele cu care lucrez, ordinea, curățenia, toate astea sunt detalii esențiale. Exact cum e și playlistul. Sunt toate importante, fără excepție, și trebuie tratate cu grijă. Iar playlist pentru mine, după caz, înseamnă cam așa:

Mâncare românească.

Aici voi fi previzibil. Dacă vreau să fac sarmale, o varză călită sau fasole cu ciolan, păi n-am să pun nici Arcade Fire, nici Kings of Leon, Moby, sau Placebo.

Așa că merg la sigur, totul începe cu Toni Iordache. Nimeni n-a fost mai bun ca el.


Pizza

E, aici partea de previzibilitate îmi place să cred că dispare, ba recunosc că am evitat-o chiar ostentativ, nu sunt un fan al melodiilor în limba italiană, rog a nu se lua personal, nu e nimeni perfect. Pentru mine pizza înseamnă ritm, viteză și o stare de bine greu de egalat. Playlistul începe cu Metallica și se poate termina chiar cu Stereophonics, Indian Summer e numai bun de aruncat aiurea cu sos peste blatul de pizza încă fierbinte.


Grătar

E o treabă foarte serioasă orice grătar din lumea asta, păcat că mulți oameni tratează momentul superficial și cam arhaic. Foc, metal, carne. Și mai nou legume, că am devenit și noi mai atenți la siluetă, cam astea sunt reperele românești în ceea ce privește abordarea grătarului. Iarăși un lucru foarte trist.

Orice grătar care se repsectă ar trebui să înceapă cu câteva ore bune înainte, dacă nu cumva chiar și mai mult, startul fiind dat de botezul cărnii într-un baiț potrivit. Ăsta e păcatul nostru, prea ne bazăm pe usturoiul de după. Nu e neapărat greșit, dar e incomplet și limitat.

Aici, playlistul meu începe cu Hazmat Modine – Almost Gone și se termină la un moment dat, într-un moment greu definit. Grătarul e partea aia faină din gastronomie în care e foarte ok să nu mai ții minte cum se termină playlistul. Important e să te ocupi să fie berea rece, e suficient.


Mic-dejunul de sâmbătă dimineața

Zi-mi cum îți pregătești masa de sâmbătă dimineața și atunci voi ști exact dacă pentru tine mâncarea e doar nevoie sau e și multă emoție. Ăsta e momentul fericit în care mă joc cu aproape orice. Inclusiv cu clișeele. Mai ales cu clișeele. Ouă fierte, croissante, fructe, biscuiți, lapte, tava adusă la pat, azi e voie cu toate astea. E curat în casă și e soare afară. Și toată joaca începe cu Je Veux, albumul Zaz din 2010. Tot albumul.

 

Desert

Zona aia a gastronomiei în care nu prea există linie de mijloc. Greșești sau îți iese. Faci oameni să zâmbească cu gura plină sau te duci resemnat să te plimbi puțin și mai încerci tu, cândva. Desertul e întotdeauna cu iubire și uneori cu multă nostalgie. Iar aici playlistul perfect începe cu Paulo Nutini, e doar o întâmplare fericită faptul că melodia se numește Candy.


Lista asta e lungă și ar putea avea zeci și zeci de melodii. Sute. Doar că, de fapt, titlurile au mai puțină importanță. O sută de oameni care fac același playlist pentru, să zicem, două ore de gătit o rață la cuptor, s-ar putea să nu se întâlnească niciodată în lista cu melodii. Ceea ce e perfect normal. Că nu despre melodii e vorba. Și nici măcar despre mâncare. Tot ce am scris aici e doar depre bucuria de a fi în bucătărie, de a înțelege și a iubi mâncarea, de a duce gătitul la nivel de experiență. Ceea ce vă doresc și vouă.

Share

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ