În mod paradoxal, un semi alergat zilele trecute, după multă vreme, mi-a adus, simultan, liniștea, dar și spaima de dinainte de IronMan.

M-am liniștit pentru că am reușit, relativ ușor, un semi după luni de alergări mici, haotice și fără istorie. De mai bine de jumătate de an alerg încă fără vreun plan concret pe termen lung, fiecare tură de-asta fiind, de fapt, doar test al unei vechi probleme la gleznă. Pot sau nu pot? Doare sau nu? Pocnește sau nu? Cam așa au fost toate.

L-am reușit greu, dar nu atât de greu încât să vin acasă leșinat. Și l-am reușit fără să mă doară glezna. Asta a contat enorm. La 3 zile distanță aș fi putut să alerg lejer încă una de 10 km, de exemplu. M-a liniștit pentru că m-am simțit încă din filmul ăsta. Că oricând aș începe antrenamentele, n-aș porni chiar de la zero, ba chiar dimpotrivă. Că picioarele mele încă au memoria celor 3 ani de efort continuu.

M-am liniștit și pentru că am alergat așa cum știu eu mai bine. La rupere. Pe mine asta mă încarcă de energie. Cu cât e mai greu și mai mult, cu atât mi-e mai bine. Mie. Doar mie! Știu, în sport ăsta e un tip de abordare totalmente de nerecomandat și de neurmat. Asta în caz că mai e cineva care crede că ce fac eu aici se numește sport.

Nu spun asta cu vreun soi de mândrie. Știu că-s destui care mi-ar da niște șuturi în fund pentru ce scriu eu aici. Parțial, au dreptate. Jurnalul oricui către un Ironman, bun, rău, cum o fi, poate influența oameni. E de preferat ca atunci când există posibilitatea de a mobiliza în jurul tău să nu o faci cu atitudini dintr-astea de Rambo scăpat de la spitalul de dezaxați. Am primit critici, voi mai primi, mi le asum. Am să mai scriu despre asta. Acum vreau doar să revin la episodul de liniște din acea seară. Pentru el m-am apucat să scriu, de fapt.

O să fiu sincer, am simțitit liniștea din acea seară atât de puternic că nu m-am putut abține să n-o iau foarte personal. Am plâns de bucurie. S-au adunat toate, începuse o mică ploaie rece de primăvară, vântul turbase și el, afară era întuneric, trecusem de km 14, eram la naiba-n praznic singur pe digul de pe Lacul Morii, la pachet cu mirosul ăla magic de apă, mâl, pește și aer proaspăt, plus atingerea zdruncinată și fierbinte a pământului sub picioarele în viteză, de care îmi era atât de dor, norii ăia negri și amețitor de frumoși, toată tensiunea acumulată din ultimele luni, bucuria imensă a alergării, a fost nevoie doar să întind mâinile, să închid ochii și jbang!, direct din stomac m-a lovit viitura la ochi.

M-am liniștit pentru că (și) atunci am știut că nu voi avea liniște viața asta până nu încerc un IronMan. Chiar dacă nu va fi anul ăsta, așa cum am visat, chiar dacă nu va fi nici măcar anul viitor, așa cum sper acum să se întâmple.

Problema e că de pe aici se cam termină liniștea, punct în care începe spaima.

Ceva foarte important am pierdut pe parcurs în ultimele luni. Motivația. Mă rog, o bună parte din ea. Motorul care anul trecut în vară era aprins și turat atât de puternic și pe care l-am menținut la nivelul ăsta cu toată forța mea, până spre sfârșitul anului, a început să se stingă. Tot sperând că voi începe, am obosit atât de mult pe dinăuntru cum puține lucruri au făcut-o până acum de-a lungul vieții.

Tot ce am acum e doar conștientizarea zbaterii mele interioare. Că mă aflu în meciul vieții  și că trebuie să-l câștig. Îmi place senzația, dar asta nu e deloc suficient. A apărut îndoiala, au apărut episoadele de resemnare, de vină, de teamă, de reproș, pe scurt, a dispărut bucuria, totul apasă, au reapărut monștrii. Recunosc, eu i-am trezit, știam că sunt mari șanse să ajung și aici.

Sunt 8 luni de când port la gleznă o tensiune, o mică întindere de ligament, care nu a trecut, nu a escaladat, stă acolo ca o pietricică în pantof. Poți trăi cu asta, dar parcă n-ai pleca să faci turul lumii cu așa ceva după tine.

Sunt mai bine de două luni de când car după mine o durere lombară ce se activează din ce în ce mai des în ultimii ani. Acum a pocnit ca niciodată. Medicul la care am ajuns chiar a corelat durerea de la picior cu durerea de spate. Cel mai probabil are și dreptate. Acum sunt relativ ok, dar am avut perioade în care abia mă mișcam. Poate fi foarte demotivant un episod dintr-ăsta. Și ar mai fi.

Spre exemplu, ar mai fi timpul meu liber care se contractă atât de tare în ultima vreme. Și care e vital în programul de antrenament pentru o cursă de IronMan. În ultima lună, media mea de somn e undeva pe la 5 ore jumate pe noapte. Probabil aș ajunge la spital cu așa ceva într-un program de antrenament. Pe asta doar eu pot să o rezolv, altfel închei totul aici.

Apoi mai e și faptul că niște oameni mi-au sărit în ajutor și mi-au oferit sprijinul lor pentru a-mi împlini visul ăsta. Cei de la Merida, prin prietenii mei de la NomadTeam, apoi WorldClass, m-au ajutat fiecare necondiționat fără să-mi ceară ceva la schimb. Nici să scriu, nici să le fac vreo menționare, nimic. Absolut nimic. Se presupunea că asta voi face, dar nu am avut niciun fel de impunere. Chiar și așa, pentru mine și asta a fost o presiune pe care încă o resimt. Pentru că am cerut și cineva mi-a oferit ajutor. Iar eu încă oscilez. Și știu că dacă vreau să fac o cursă oficială de IronMan, ajutorul lor este aproape vital pentru mine. Mi-ar plăcea mult să le dedic și lor medalia de final. Doar că acum totul e atât de în ceață. Deocamdată.

E o ceață pe care eu singur am s-o dau la o parte. Nu-mi fac griji, e doar o chestiune de timp. Mă știu, cu tot cu limite. Mi-e ciudă doar că drumul pe care eu îl credeam scurt devine lung și al naibii de complicat. Poate e mai frumos așa, dar e și mai riscant. Oricum, vreau să-i asigur pe cei câțiva oameni care m-au susținut continuu în povestea asta că nici nu se pune problema să renunț. Doar că va trebui să dau un restart complet și să o iau de la capăt. Un scenariu destul de realist ar fi ca pe termen scurt să-mi repar piciorul complet, să merg mai departe cu turele ușoare, făcute constant, iar în august-septembrie să încep cu antrenamentul pentru cursă. Pe care aș putea s-o încerc prin mai-iunie, în 2018.

E doar al doilea episod din acest jurnal. Presimt că vor urma multe. Deși nu asta îmi propusesem.

tură alergare lacul morii

 

Share

2 COMENTARII

  1. Ciprian e pacat de tine sa te chinui in halul asta, incearca doar incearca sa apelezi la un club de triatlon, o sa primesti de la oameni specializati un program menit sa te ajute sa-ti indeplinesti acest vis. Nu trebuie sa termini un Ironman cu riscul unor accidentari sau dupa sa nu mai faci sport in viata ta. Discutam despre continuitate, daca vei respecta un program nu o sa mai ai parte de accidentari, statistic vorbind triatlonistii au parte de cele mai putine accidentari, inotul si bicicleta te vor ajuta sa treci peste problemele puciorului… no offense insa ai nevoie de oameni pregatiti in domeniu, daca vrei sa te pregatesti pentru radio indicate sunt lectiile cu profesionistii din radio, profesionistii din televiziune sau presa te ajuta dar pana la un punct, sper ca intelegi paralela.

    • Din momentul în care voi fi apt fizic sută la sută, voi avea parte de ajutorul unui antrenor. Pe alergare și biclă, ce-i drept. Dar e suficient. Din păcate pentru mine, cel puțin la alergare, nu mă pot antrena la grup. Nici măcar cu bicla nu mi-e foarte bine, dar aici e mai ok. Și nu pentru că aș fi vreun antisocial, ci pentru la alergare ascult mereu muzică, sunt dependent de playlist, pentru că am și îmi urmez un ritm al meu care fluctuează destul de mult, mă destabilizează rău să trag după mine pe cineva sau să fiu tras. Problema e doar la mine, dar nici nu prea mai pot schimba lucrurile. Va trebui să mă adaptez. Oricum, mersi de mesaj.

LĂSAȚI UN MESAJ