E complicat și minunat în același timp să convingi pe cineva să bea bragă și să-i placă. În primul rând, culoarea aia nedefinită e un test greu de trecut pentru sclifoșenia generală la care s-a ajuns. Apoi mai e și gustul. Nu e nici dulce, nici amar, nici acru, nu e borș, deși se pare că toată lumea la asta se așteaptă după prima gură de bragă, nu prea e nicicum. Dar tocmai în asta stă plăcerea cu care rămâi la final. Că nu are legătură cu nimic din experiența pe care o cari de acasă. Oricum, e evident, gustul ăla care te pocnește la final nu e chiar pentru oricine. Trebuie să ai o anumită predispoziție către experiment, către nou, către orice-ar fi, trebuie să aflu ce-i acolo. Vorbesc de cei care încearcă pentru prima oară așa ceva.

Am fost surprins să aflu câtă lume nu știe ce e aia bragă. Și nu doar că foarte multă lume nu a băut bragă, am aflat uluit că multă lume nu știe că ea există. Ciudat și cam nedrept, deopotrivă. Vorbim de o băutură pe care părinții noștri o asociază cu întreaga lor copilărie, o băutură care, de bine, de rău, și-a continuat existența până în zilele noastre.

“Ieftin ca braga” e cam singurul reper despre care știm, pentru mulți dintre noi povestea băuturii făcută pe bază de mălai se oprește aici.

Am ajuns zilele trecute într-un loc cu foarte multă istorie și care duce, printre altele, povestea acestei băuturi mai departe, fără întrerupere, de câteva sute de ani. Vreo 300. Doar prin muzee, uneori, am mai avut sentimentul ăsta apăsător și înălțător, senzația aia că particip la ceva solemn, pentru care nu sunt tocmai pe deplin pregătit.

Atletul albanez e un magazin aflat în zona veche a orașului Slatina, cu o istorie complicată, despre care se știe, înainte de toate, că e singura afacere privată care a rezistat în perioada comunistă. Se mai știu câteva lucruri, însă de aici încolo pornește legenda.

Când era mic, Ceaușescu și-a făcut practica în cizmărie peste drum de magazin. Asta i-a adus salvarea. Asta și faptul că în timpul vizitei în România a lui Charles de Gaule, în 1968, Ceaușescu a folosit numele Atletului albanez drept model de afacere privată în România. Că ea era singura, astea-s detalii, important e că am avut ce să le dăm occidentalilor să mestece.

Magazinul actual (a fost în 3 locuri până acum) e mult prea micuț pentru câtă viață duce în spate, riști să te simți chiar ușor stingher  dacă te duci cu așteptările incorect calibrate, însă cu puțină bunăvoință poți pleca de acolo foarte fericit și chiar ușor întors pe dos, în cel mai pozitiv mod posibil.

Cu puțin noroc, ai mari șanse să-l întâlnești chiar pe Memish, atletul. De la el poți lua bragă, rahat, probabil cel mai bun rahat pe care l-ai mâncat vreodată în viața asta, înghețată la cupă, halviță, citronadă sau un tort de înghețată. La prima vedere, Memish pare inabordabil, rece și puțin cam ursuz. Poate că e doar filtrul vârstei pentru câți curioși sau ciudați or fi ajuns pe acolo. Sau poate că doar așa e el, nu trebuie s-o luați personal.

Eu mă simt privilegiat, Memish a aflat că sunt moldovean, o zonă față de care îl încearcă anumite emoții, așa că m-a acceptat imediat și mi-a spus toată povestea lui. A fost copleșitor, cu atât mai mult cu cât tot ce speram atunci când am intrat pe ușa aia era să mă lase să fac o poză înăuntru. Și una cu el. Am făcut pozele, dar i-am aflat și povestea.

Memish mi-a povestit despre începuturile acestei afaceri, despre bragă, despre înghețată, despre rahat, despre oamenii importanți care i-au trecut pragul, despre Ceaușescu, despre oraș, despre oamenii care îl locuiesc, despre albanezi, despre moldoveni, despre corespondența cu trupa Beatles, despre caietele cu amintiri din magazin, despre copilul de 10 ani care i-a lăsat cel mai frumos mesaj în caietul  cu amintiri și despre faptul că cineva, între timp, a rupt foaia și a plecat cu ea acasă.

Ar fi ieșit, probabil, un interviu drăguț. Dacă aș fi notat sau înregistrat toată discuția asta. Vă zic sincer, nu-mi pare rău că n-am făcut-o. Știu, e o afirmație cam egoistă. Însă toate astea sunt deja pe internet. Sunt povești spuse și răspuse deja de câteva ori. M-aș bucura să mergeți acolo voi înșivă. Și dacă aveți puțin noroc și ceva inspirație, să aflați toate astea de la Memish. Nu garantez că se va întâmpla lucrul ăsta. Memish nu e ghid turistic, e doar vânzător. Dar nici voi nu trebuie să mergeți acolo ca niște americani în vizită la mătușa din Europa de Est. Dacă vă scoateți răbdarea, farmecul și intuiția la înaintare, sunt mari șanse să aflați lucrurile astea direct de la sursă.

Și chiar dacă n-o să-l găsiți pe Memish acolo, chiar dacă n-o să se lege discuțiile între voi, tot ce trebuie să faceți e să cumpărați câteva bunătăți din magazinul ăla. Atât. Credeți-mă pe cuvânt, o să plecați de acolo ca niște copii care tocmai l-au primit în casă pe Moș Crăciun.

 

 

Share

6 COMENTARII

  1. Doua cuvinte: Bravo, boss! Ai facut din braga o madlena a lui Proust. Imi amitesc cu drag si fara de speranta, despre copilarie. Uitasem ca a fost a mea…

  2. am fost acolo in 1985…fratele meu era in armata la Slatina; noi ii duceam bunataturi de acasa, iar el ne-a dus la albanez, la o inghetata! O nebunie pt. perioada aceea; nu stiam ca mai exista pravalia, dar ma bucur din suflet pt. descrierea plina de detalii savuroase…
    braga si halvita, inghetata si limonada mai gaseai in vremurile acelea in Busteni, la renumita pravalie de langa fabrica de hartie…
    Multumesc pt aduceri aminte!

      • Din pacate n-am baut braga de la Slatina dar am baut de multe ori cea de la Busteni. Era de vis. Cea din Constanta nu se putea compara. De cate ori trec prin Busteni ma uit spre camaruta unde vindea braga doamna Bairamovici. Era o expresie ” ieftin ca braga”

      • Din pacate n-am baut braga de la Slatina dar am baut de multe ori cea de la Busteni. Era de vis. Cea din Constanta nu se putea compara. De cate ori trec prin Busteni ma uit spre camaruta unde vindea braga doamna Bairamovici. Era o expresie ” ieftin ca braga”

Leave a Reply to ciprian muntele Renunțați la răspuns