Știu că e greșit ce fac, dar trebuie să vă împărtășesc ideea mea de afacere în domeniul culinar. Mă rog, nu trebuie, dar altfel aș sări direct la rețetă – care nici nu prea e – și eu mă simt nevorbit în momentul ăsta, așa că o să vă zic oricum.

Ideea însă-i atât de bună încât știu că va fi o chestiune de timp până când cineva o să mi-o ia, se va folosi de ea, se va îmbogăți și va deveni celebru. Aia e, voi să știți că la mine ați auzit-o prima oară, asta dacă nu cumva ea există deja, caz în care eu o să mă fac acum de râs.

Cum ziceam, aș deschide un loc în care toată mâncarea servită va fi exclusiv pe bază de organe. Limbă, ochi, ficat, inimă, creier, splină, rinichi, toate câte mai sunt ar face parte din meniul acestui local cu iz de mahala, dar la care aș duce pretențiile până la perfecțiune.  

Vorba aia, degeaba bagi fudulii în tine dacă n-au și suflet în ele. Și să știți că aș plimba organele astea prin toate bucătăriile lumii, să nu vă imaginați că totul s-ar reduce la grătar, pane și limbă cu măsline. Ar fi frumos, vă asigur, mi-aș pune pentru asta tot creierul la bătaie. Și inima.

E posibil, totuși, și să nu prea am clienți. E foarte posibil. Că dacă iei zece prieteni la întâmplare din jurul tău, îi chemi la masă și îi anunți pe loc că tot ce le-ai pregătit să mănânce sunt niște rinichi trași la tigaie în vin și usturoi, riști să rămână ăia nemâncați, asta dacă nu te ia careva la bătaie. Pe de altă parte, mai știu și că există suficienți ultrași ai acestor delicii, singura problemă ar fi că noi nu prea știm unii de alții. Nu știm încă.

Blogul ăsta va fi un loc foarte prietenos cu rețetele de gen și extrem de deschis la sugestii pentru cei care se tăvălesc de fericire la vederea unei mămăligi mari în spatele căreia stă ascunsă, să zicem, o pomana porcului. Păi dacă nici noi între noi nu ne ajutăm, atunci cine s-o facă?

Că tot veni vorba, nu știu cum e prin alte orașe, dar în București e plin de fudulii, doar la Obor sunt la vânzare în 3 locuri, am mai văzut însă și în unele magazine mari. Fudulii de curcan.

Pe care, în cazul de față, le-am pregătit în cel mai simplu mod cu putință, singura dezabatere aici ar fi cea legată de pielița/cămașa în care stau ele. Lăsați-o acolo, nu vă pună necuratul s-o scoateți, ea e comestibilă și va face ca în final mâncarea să aibă sens și formă. Mai ales formă. Doar resturile alea de pieliță care sunt prinse de ele trebuie îndepărate. Atât. Unele probabil vor veni deja ciupite, o să vedeți că or să pocnească fix ca niște crenvurști umflați la fierbere, o să arate cam dubios în farfurie. E indicat să aveți un capac la tigaie, alea care-s pocnite au prostul obicei să mai și sară. Probabil la bătaie.

În tigaia cu pricina eu am pus vreo două linguri de ulei de măsline și una de unt, după ce s-au încins am lăsat acolo fuduliile – am avut cam 300 de grame – , spălate și șterse bine în prealabil cu un șervețel de bucătărie, foc mediu, vreo 3-4 minute, trebuie să prindă culoare, să devină ușor rumene, abia apoi am turnat vreo două (să fi fost 3?) linguri de vin alb, sec/demisec, am mai lăsat încă un minut, apoi am pus sarea și piperul, după sufletul meu, doi căței de usturoi tăiați mărunt, am mai lăsat încă un minut-două și cam aia fost tot. Pe lângă o mână de cartofi prăjiți merge și o salată verde, de exemplu. Mai merge și să vă jucați cu condimentele, poate fi cimbru, poate fi busuioc, poate fi chilli, cum mai poate fi și niște pătrunjel verde pus împreună cu usturoiul. Eu am vrut fără.

Apropo de fudulii. O undă de șoc s-a propagat peste țară mai zilele trecute. Românii au aflat la Masterchef că momițele nu sunt fudulii. Și nu-s, corect. Adevărul istoric trebuie restabilit. Fuduliile sunt testicule. Sau coițe, cum ne mai place nouă, băieților, să le numim, asta doar ca să testăm nivelul de reacție al doamnelor din jur la potențialul nostru de autobază activă. Discuțiile despre coițe pot fi, ce-i drept, și un test foarte bun de apropiere între doi oameni, cu condiția să nu-l picați. Aveți grijă, nu vă-ntindeți, cum ar veni. De cealaltă parte, momițele-s doar o glandă aflată la nivelul gâtului, e altă poveste cu ele.

Cam asta e deocamdată, long live coițe&momițe pe blog, însă acum, că tot ne-am întâlnit, bem și noi o țuică?

fudulii

 

Share

21 COMENTARII

  1. exista niste variante sa vezi daca prinde ideea. Sa faci o masa la tine acasa doar cu aceste ingrediente , sa o pui pe https://www.vizeat.com si sa cumpere lumea un loc la masa ta:) fac pariu ca la cati fani ai pe facebook ii gasesti musafiri Zorei in fiecare seara:)

  2. articolul ăsta mi-a adus aminte de cea mai gustoasă supă pe care am mâncat-o vreodată, bunica îi spunea „supă neagră” și o făcea cu măruntaiele găinii, din păcate nu am mai găsit până acum rețeta asta pe nicăieri (nici măcar la chinezi), nu știu ce îi făcea de ajungea să fie „neagră”, poate citește un cunoscător și postează rețeta

  3. Acu’ sa te intreb si eu ca omul trecut prin Obor: momite unde gasim? Fara ele, o pomana porcului “e pustiu” si tare as vrea sa le vad prin oale si cratiti – atat la mine acasa cat si la carciumi de orice fel ar fi ele.

    • Răzvan, îți răspund cu întârziere pentru că voiam să am un răspuns. Simțeam că voi avea unul azi. 🙂
      Am trecut pe la prânz pe la Mircea Măcelaru. Mi-a zis o doamnă de acolo că primesc miercurea sau joia, doar că le bagă imediat la congelator. Unde, azi, de exemplu, aveau. Adică la congelator. Eu o să mai trec pe acolo mâine, poate le prind pe alea proaspete. Ar urma să aducă, teoretic. Nu-i grabă, bine că am aflat sursa. 🙂

  4. Şi eu le fac cam la fel, doar că în sosul de vin pun şi nişte smântână. Stii care mi-e problema, insa? Pofteam chiar zielele astea la niste fudulii, numai ca n-am gasit neam. Pe nicaieri pe unde aveau de obicei în Provincia Autonoma (in Obor n-am ajuns). Intrebarea mea e: o fi efectul de recul al postarii tale? Nu stiu daca sa sper sau sa-mi fie frica.

  5. Fudulliile de ren din canada se prepara cu sirop de arţar,in cazul in care râposatul a fost electrocutat….. C’est fini…. Gustul se schimba radical si devenim vegani

LĂSAȚI UN MESAJ