e foarte probabil ca textul de mai jos să treacă la o distanţă de câţiva kilometri pe lângă voi. m-aş mira ca mai mult de 10 oameni să-l ducă până la capăt. pentru că e vorba de un subiect de nişă, cea a fotografilor. plus că mai sunt şi serios. dar trebuie să o fac.
nu-mi plac fotografii români. de fapt, îi urăsc. ştiu, miroase a uşoară ipocrizie, fiind pe un blog care se autointitulează drept blog foto. însă nu e aşa. şi am să mă explic.
mai exact, nu-mi plac cei mai mulţi dintre fotografii români. pentru că există şi excepţii, suficiente, care întăresc regula. şi pe care am să-i şi public pe blog la vremea respectivă. în plus, nu mă refer aici la creaţiile fotografilor români, ci la structura lor. aşa, ca fiinţe bipede.
pentru că fotografia este (probabil) cea mai facilă dintre arte – sunt destui care chiar refuză ideea că ea ar putea fi artă şi văd în asocierea asta un soi de blasfemie – au apărut în ultimii ani cohorte de fotografi. sunt cu miile. şi nu e vorba de acei oameni care deţin un aparat foto. nu, mă refer la cei care cred sau simt că au şi devenit deja artişti doar pentru că îşi pun pozele pe diverse forumuri sau bloguri ceea ce, uneori, le mai aduce diverse reacţii pozitive. sunt oameni care îşi defulează pornirile artistice prin fotografii pentru că asta le e cel mai la îndemână, pentru că pot face asta şi fără o şcoală şi chiar cu bani puţini.
cum spuneam, problema lor însă, sau mai degrabă problema mea cu ei, nu e produsul pe care îl dau, ci atitudinea lor. m-am plimbat câţiva ani buni pe unele forumuri foto din românia. fără excepţie, se ajunge peste tot la aceeaşi duhoare care îi alungă întotdeauna pe cei buni. totul devine o îmbrânceală continuă fără discernământ, un ambuteiaj general de orgolii şi frustrări. am simţit mai bine decât oriunde, pe forumurile cu fotografi, răutatea pură. ba chiar şi în real life e la fel. rar o să vedeți un fotograf zâmbind. dacă prindeţi aşa ceva, să-i faceţi repede o poză. va da bine în manuale.
recunosc că am fost şi eu prins în genul ăsta de încrâncenare. de mai multe ori. şi nici nu prea ai cum să scapi, oricât de zen ai vrea să fii. doar că, pe lângă agresivitate, mai e ceva cu care de care trebuie să te loveşti şi care și la care cu greu îi poţi face faţă. mare parte din ei, să-mi fie cu iertare, dar sunt şi cam… prostuţi. şi spun asta în toată cunoştinţa de cauză şi fără vreo patimă personală.
momentan am renunţat la dialogul surd şi obositor cu necunoscuţii internetului, aşa că am să mă joc de-a fotografia, cel puţin pentru o perioadă, doar aici.
bun, dar de ce totuşi un blog foto în condiţiile astea? cu ce mă diferenţez eu de toţi ceilalţi? cu nimic. doar că am vrut să fac fotografie încă de la 16 ani. când singurul nume de aparat foto despre care auzisem vreodată era un smena, fie-i lentila uşoară, pe unde o mai fi el acuma. erau vremuri frumoase pentru aşa ceva. atunci când totul se făcea doar pe film, când emoţia developării unui film putea fi cu greu egalată. pentru că de atunci nu am renunţat niciodată la visul ăsta. pentru că văd imaginea fotografică drept o manifestare a bucuriei, iar un blog poate fi locul cel mai bun pentru a face asta. aşa că am decis să continui. plăcerea de a face poze nu prea dispare. şi am s-o fac aici, în locul meu, cu pretenţiile şi subiectivităţile mele, cu cât mai mult simţ de răspundere chiar dacă ştiu că tocmai am intrat într-un domeniu care e compromis.
şi pentru că e un moment festiv, de deschidere de blog, am să pun aici trei imagini din arhiva personală, imagini dintr-o perioadă în care cele mai mari dorinţe în viaţă erau salamul de sibiu, bananele coapte şi mai multe minute de desene animate. 
