dar vă veți trezi, totuși. o veți face pentru că vocea conștiinței vă va spune că alternativa e destul de dureroasă, am s-o trimit spre voi cu puterea gândului, adică două palme din fundul grădinii , așa, din partea mea with love. iar acum, că tot am devenit intimi, să vă zic ce veți face mai departe.

la ora 7. 15 A EM! o să fiți, cu un rucsăcel în spate, în gara de nord. în față la informații am să vă aștept eu, acolo de unde am să vă îndrum la tren. e vorba de acceleratul de șapte jumate care ne va duce până în bușteni. drumul până acolo costă 27 de lei. bani pe care, din păcate, o să-i plătiți din propriul buzunar, dar să nu vă faceți griji, omenirea vă va fi recunoscătoare, cândva. voi trebuie să gândiți pozitiv. dacă vi se pare puțin cam scump, mai este varianta unui tren personal care pleacă la ora 5. 45 din gara de nord. nu prea rentează având în vedere că va trebui să luați, cel mai probabil, un taxi. tot acolo ajungeți cu banii, așa că mai bine veniți cu acceleratul, plus că dormiți cu o oră mai mult.

cine are mașină și vrea să o să și folosească, e binevenit. să mă anunțe în cazul în care mai vrea să-i dau oameni. și, în general, să mă anunțe.

din bușteni ne împărțim în două grupe. asta se va întâmpla la ora 10 fix. unii care vor pleca cu telecabina până la babele – fără să mai plătească, de data asta. de acolo vor merge încă vreo 45 de minute până la releul de pe platoul coștila. cineva de la releu o să ne preia bagajele, iar la ora 12, echipați cu mănuși, saci și vânt în freză, ne apucăm să strângem gunoaie. ocazie cu care tocmai ați aflat ce căutați voi sâmbătă dimineața în creierii munților, în caz că v-a scăpat acest amănunt.

a doua grupă va pleca din bușteni pe jos până la refugiul coștila. aici o să fie nevoie de oameni cu o condiție fizică ceva mai bună. eu n-am ajuns acolo, nu știu zona. mi s-a spus doar că traseul se face cam în două ore – refugiul e la peste 1600 metri altitudine. aici, pe lângă refugiul cu pricina, cică ar fi gunoaie milenare, deci va fi de muncă.

frumos ar fi, indiferent în care din cele două grupe ne-am afla, ca din momentul în care ajungem în bușteni să ne mișcăm cât mai repede pentru a apuca să și lăsăm cât mai curat în urma noastră. perioada în care vom strânge efectiv gunoaie va fi destul de scurtă.

ei, și acum vine partea faină pentru unii, neinteresantă pentru alții. după curățenie, avem două variante. ne întoarcem acasă, ori rămânem peste noapte în bucegi. cei de la releu ne-au promis că ne pot asigura cazarea în camera lor de oaspeți. cameră care, din câte am înțeles, înseamnă – atenție! – o încăpere cu doar 8 locuri de dormit. și cam atât. restul, pe jos, pe izoprenul și sacul adus de acasă. eu sper ca la toată acțiunea asta de curățenie să fim în total undeva între 30 și 40 de oameni. dar dacă rămânem toți peste noapte, păi, nenică, tot ce pot eu să vă rog e s-o luați mai ușurel cu usturoiul, ceapa, fasolea sau orice fel de suc cu bule. și să fiți conștienți că s-ar putea să dormiți doar pe-o parte. se poate și la cort, teoretic. dar mă gândesc că nu vreți să aveți de-a face cu ursul taman în buza iernii. și ar mai fi varianta cazării la babele. doar că pe bani.

ceva îmi spune că seara, de undeva din neant o să apară și-o chitară. și pentru că oameni suntem, facem noi să fie bine și cu niște țuică. cântecele sunt tot alea, așa că nu vă așteptați la cine știe ce solii, rămânem tot la luna în cascade, râpa și părul din liceu. sorry.

pentru duminică la plecare, variante ar fi mai multe. pe jos sau cu telecabina. în funcție de vreme vom stabili atunci.

apropo de vreme, e posibil ca din cauza ei tot ce am scris eu mai sus să devină complet fără valoare. sper să nu fie cazul și să avem vreme bună. pentru că acțiunea asta va avea loc doar dacă vremea ține cu noi.

și încă ceva extrem de important. am nevoie de confirmări ca sacul de gunoi.

nu mai știu ce să mai scriu, e 3 jumate dimineața, mai întrebați-mă și voi.

varianta aproape medie: pentru al cincilea an consecutiv, va fi din nou ecologizare. tot la munte, tot în bucegi, doar că în zona coștila.

varianta lungă și necenzurată – pentru care vă cer puțină răbdare și atenție: anul ăsta, pe 25 septembrie, niște tipi complet demenți, că altfel nu pot să-i numesc, s-au gândit să scoată toată românia afară din case la strâns gunoaie. noi, pentru că suntem la fel de demenți, îi vom ajuta. pe 25 septembrie, în cadrul letsdoitromania va avea loc cea mai mare acțiune de ecologizare la nivel național. și, poate cu puțin noroc, chiar din lume. nu se va face curat în orașe, dimpotrivă. una dintre zonele în care se vor strânge gunoaie în acea zi va fi coștila-bucegi. well, acolo vom fi noi, cât mai mulți, cât mai de dimineață posibil. vom avea mănuși, vom avea saci, ne vom plăti singuri banii de tren. seara, cel mai probabil, vom fi înapoi acasă. cine vrea să mai rămână la un urs, la un cocoț, o poate face liniștit. suntem mari și vaccinați, nu e musai să ne ținem de mână la plecare. cel puțin la plecare, unii vor veni și cu mașina. rămâne de văzut cum și în ce fel ne împărțim.

prea multe detalii tehnice nu am a vă da momentan. sâmbătă voi ajunge în zonă pentru a mă lămuri cum stau treburile. mi s-a spus că acolo nu s-a mai făcut curat de 30 de ani. adică niciodată. cam asta ar fi în mare, deocamdată.

iar dacă ați ajuns cu cititul până aici, tot ce vă rog eu e să-mi spuneți nu dacă veniți, ci mai ales în ce măsură vă interesează să veniți la acțiunea asta.

amănunte despre acțiunea mamă, alte locuri din românia în care se va face curat, în ce fel, puteți citi aici. de preferat de citit și dat mai departe.

organizatorii letsdoitromânia speră să scoată din case pe 25 septembrie 200 de mii de oameni. ar fi incredibil daca ar reuși asta. eu, mai sceptic din fire, zic că nu vor fi mai mult de 50 de mii – oricum o cifră impresionantă. iar dacă vor fi, promit aici, în mod public și solemn, că-mi voi pune pe balcon pentru o zi steagul româniei. și, nu știu cum să vă spun, dar pentru vremurile astea cam de rahat, numai steagul româniei atârnat le geam nu am avut. și am să fac și poze.

pentru alte întrebări, nelămuriri, vă stau la dispoziție aici, pe mess, la telefon. dar, vă rog eu mult de tot, evitați, pe cât posibil, intervențiile negative și inutile despre această acțiune. știu, problema gunoaielor e foarte complexă, ea ar trebui rezolvată și din punctul de vedere al legislației, al autorităților. sunt alte discuții, momentan ne concentrăm pe ziua asta. dacă sunteți interesați, aștept un semn. dacă nu, aștept o completă și sinceră lipsă de reacție. v-aș fi și v-am fi foarte recunoscători pentru asta.

și tot pentru că m-am mutat, a revenit în viața mea, împotriva voinței mele, și televizorul. după o pauză de doi ani. am televizor în bucătărie, așa că mai trag cu ochiul între două omlete.

am văzut multe prostii zilele astea, programele românești – cele mai multe – sunt complet fără de speranță în imbecilitatea lor. cele mai stupide mi s-au părut știrile de sezon. aceleași bulșituri pe care le mestecă aceiași reporteri amețiți, an de an. inevitabil, și acum, ca în fiecare vară, distracția e maximă, nimeni nu vrea să lipsească de la petrecere, iar șampania curge, fără excepție, valuri. într-una din nopțile trecute, în bucurești, nimeni nu a putut suporta căldura din case – în caz că nu vă aduceți aminte, în urmă cu vreo 3 zile ați fost noaptea la ștrand, cred că ne-am și întâlnit pe acolo, iar dacă nu vă aduceți aminte să fi fost noaptea la ștrand, e clar că sunteți bolnavi, pentru că la știri așa au zis. iar de la mare, aflăm, printre multe alte inepții, că turiștii au fugit ca să poată intra în apa mării. de unde au fugit, nu știm, important e că știm unde au ajuns, mi-i și imaginez pe bieții turiști stând înghesuiți, în fața unei linii de start imaginare, așteptând prima pală de vânt din spate pentru a putea sări în apă. și mă gândesc că la câte limbi de lemn au unii știriști, e păcat că n-o punem de-o bărcuță, că tot e sezonul. mă rog, ce voiam să vă zic e dacă aveți televizor în dormitor, vă compătimesc și vă urez sincere condoleanțe.

ps. de luni incepem sa punem la cale ecologizarea. să fie bine.

despre pacino e posibil să ştiţi, sau dacă nu, aflaţi acuma, că până spre 40 de ani a refuzat să dea interviuri – avea el teama asta că un interviu poate deforma imaginea unui actor în filmele sale – până când a citit în playboy un interviu luat lui marlon brando de către lawrence grobel. pentru că-l iubea pe brando – căruia îi poartă un respect aparte -, pentru că întrebările din acel interviu i s-au părut de bun simţ, pacino a renunţat la mister şi l-a transformat pe grobel într-un fel de cronicar personal. iar de atunci nu i-a acordat decât lui interviuri, asta însumând, în vreo două zeci şi ceva de ani, peste 400 de ore de conversaţii înregistrate. în final a ieşit o prietenie foarte strânsă între cei doi, dar şi o carte foarte mişto.

pacino nu este un filosof, nu are discursuri revelatoare, nu vorbeşte despre starea naţiunii, ba şi mai mult, nici nu prea dă din casă. însă toate astea îl fac mult mai uman, mai prizabil. este un interviu cu pacino despre pacino, nimic mai mult. şi nu trebuie să-l idolatrizezi pentru a te bucura de această carte, care se citeşte pe nerăsuflate, cu condiţia, aş zice eu, să existe acea minimă doză de simpatie faţă de actor şi un interes minim implicit pentru detalii despre adolescenţă, familie, femeile din viaţa sa, prietenia cu de niro, teatru, shakespeare, pasiunea pentru instrumente, marlon brando, opiniile sale despre ceilalţi actori, faimă, prieteni – pe care îi pierde constant după ce aceştia ajung să împrumute bani de la el, don corleone, obsesiile sau frustrarea de a fi un veşnic nominalizat la oscar – au trecut ani buni până când pacino a câştigat acest premiu (s-a întâmplat abia în 1993 cu parfum de femeie).

aşa, ca o paranteză, complet prostească şi nelalocul ei, pe undeva pe la jumătatea cărţii am avut în cap imaginea lui dan puric şi a felului flamboaiant al discursului pe care acesta îl are când dă interviuri. doi oameni care au în comun demenţa faţă de propria muncă. doi oameni care îşi duc munca spre perfecţiune. însă în cazul lui puric, atunci când piesa se termină lucrurile o iau complet razna, omul se confundă de ceva vreme cu un soi de mesia local în care nişa sa este poporul român, un mesia uşor cam prea agitat pentru gusturile mele. imaginea asta a lui puric m-a făcut să-mi fie şi mai drag pacino, pentru că dincolo de scenă sau camera de filmat, el rămâne doar un om obsedat de actorie, de munca sa. întreaga sa viaţă a gravitat în jurul acestei axe. bine, poate şi în jurul femeilor, dar nu atât de mult pe cât s-ar aştepta unii. închidem paranteza cu puric şi o lăsăm închisă.

la final realizezi, cititnd cartea asta, cu câtă voluptate îşi iubeşte acest om meseria, o voluptate care ţi se transmite, îţi face poftă, înţelegi cât de norocoşi pot fi acei puţini oameni care au reuşit să suprapună în viaţa lor pasiunea peste meserie. iar partea cea mai faină a acestei cărţi e că te trimite la filmele lui. nu neapărat la toate, cum a fost în cazul meu, dar inevitabil vrei să vezi măcar un film cu el. dacă le-aş fi văzut pe toate până acum, poate că aş fi făcut o recomandare, dar încă nu e cazul. pacino a jucat în peste 40 de filme, aşa că loc de încercat cu degetul e suficient.

Invisible

ps. în caz că vă întrebaţi ce e cu ligheanul ăla pe plajă, ei bine, acolo s-a produs cea mai zdruncinată sangria din lume.