Archive for the 'fotograf la oi m-aş duce' Category

este fascinantă traiectoria unei discuţii în online. orice mică lacună în comunicare poate duce la nişte derapaje uluitoare. messenger, forumuri, ziare – mai ales comentariile de pe site-urile ziarelor! -, toate astea fac din internet un ghiwwweci care cu greu poate fi digerat de cei sensibili într-ale interacţiunii. nu poţi trăi în online mai mult de două ore pe zi fără o găleată de calmant forte. şi două de rahat cu perje.

mai jos o să citiţi o scurtă conversaţie via messenger, un exemplu de astfel de discuţie semicretinoidă în care doi oameni-prieteni încep să vorbească normal, cu calm, aparent pe aceeaşi limbă, dar care sfârşesc foarte repede prin a-şi crăpa capetele. mă rog, mai mult eu.

însă până la text (care, apropo, e cu F şi P, sorry, dar nu m-am putut abţine) am să vă zic ceva despre omul cu pricina. omologul. e pasionat de fotografie şi administrează un site de colecţie. adică ia fotografiile unor mari fotografi şi le aşează pe site-ul lui. un fel de muzeu online, dar bine organizat şi întreţinut. şi nu înainte de a cere acordul autorilor, pe care nu întotdeauna îl primeşte. site-ul e aici. mulţi dintre voi îl cunoaşteţi, e oae. sau wa ye. (deja se aude cineva mustăcind în spate.)

revenind la discuţie. totul a pornit de la un link cu fotografii despre care autorii susţin că le-ar fi făcut fără a le mai fi băgat apoi prin măcelăria fotoşopului. cu o minimă doză de scepticism, m-au bucurat sincer imaginile respective, le-am privit ca pe nişte piese rare, iar cum eu şi sunt un suflet mare, i-am dat omului-prieten linkul cu pricina. momentul era unul de calm absolut. la mine. nu aşteptam nimic la schimb, fusese mai degrabă un gest mecanic, dar cu cea mai bună intenţie. ştiţi, vi se întâmplă şi vouă, găsiţi o melodie şi simţiţi că trebuie să o daţi mai departe. cuiva căruia speraţi să-i şi placă. în cel mai bun caz aş fi putut anticipa un icon-smile ca un maximum de reacţie. aşa, de complezenţă. well, n-a fost să fie tocmai asta. dimpotrivă.

Ciprian Muntele: http://ow.ly/16zjM
Nimigean Constantin: astea-s d-alea de powerpoint de-acum 5 ani
NG: faine oricum
CM: ai vrea tu să ai aşa ceva în portofoliu
NG: deloc. intra pe internet si ai sa vezi ca-s mii de poze asa. de ce as pune in portofoliu ceva neoriginal?
CM: dă-mi şi mie adresa la internet ăsta
NG: ok. hai sa fac un exercitiu pentru tine. de exemplu: http://bit.ly/cleJST

urmează de-a lungul discuţiei mai multe astfel de exemple. le sărim. ştim doar că ele există. deşi au fost destule şi au contribuit decisiv la starea generală de dileală. de aici încolo tonul creşte progresiv, pupilele se dilată, iar spumele se bălăngăne-n găleată. fiecare literă ar trebui să fie însoţită de un semn al exclamării. fiecare cuvânt de un pumn în cap. mai mult la mine.

CM: bă. astea pe care ţi le-am dat eu sunt imagini nefotoşopate. mă rog, aşa susţin ei. dar mergem pe buna credinţă. sunt acolo câteva capturi care chiar merită toată admiraţia. este irelevant câte mii de poze asemănătoare vei mai găsi. aici nu e vorba de originalitate. ci de calitatea unei imagini la prima mână. că eşti bolovan scorţos şi critic snob, asta e doar problema ta. şi începi să mă sperii. eu îţi arăt ceva, tu baţi câmpii aiurea.
NG: BA ESTE vorba de originalitate. intr-un portofoliu trebuie sa ai lucrari ORIGINALE nu niste copii facute mai bine. trebuie sa ai IDEEA.
NG: din 4 milioane de imagini, 0.05 la suta sunt fara fotoshop. a devenit cliseu, se gaseste in toate portofoliile.
CM: da, despre alea 0,05 la sută vorbesc. îmi place gândul că mai există şi aşa ceva. iar eu dacă îţi arăt asta, tu mă iei că nu-s originale. de parcă eu ţi le-am dat ca şi când aş fi descoperit sfintele moaşte.
NG: vrei sa caut si din ce an sunt? si sa vezi ca ne intoarcem la ce-am spus mai devreme? ca se gaseau in powepoint-uri acum 5 ani?
CM: dar eu nu vorbesc de idee, în paştele mă-sii!!! ci despre faptul că există şi imagini de o calitate foarte bună scoase la prima mână! PZD MĂ-SII DE TREABĂ!
NG: : )) de unde stii ca-s la prima mâna?
CM: nu ştiu, habar n-am. despre asta putem discuta. dacă tu zici că nu-s, eu chiar s-ar putea să te cred. da, e posibil să nu fie la prima mână!!!

urmează 3 secunde de pauză.

CM: băi, da eşti futere.
CM: mă duc până jos. vrei să-ţi iau ceva?
NG: cip? cauta originalitate in ce vrei sa faci. astea-s niste poze de-acum 5 ani care au reusit si dupa ce si-au dat drumul pe internet, au fost “furate” de diverse site-uri si imprastiate. s-au pierdut si autorii lor
NG: da, niste cafea
CM: oae, frăţiorul meu, te rog eu mult, nu mă chinui! te rog, te implor!
NG: ma? eu-s nervos tare cand vad site-uri d-astea cum fac trafic. site-uri cu poze FURATE. si etichetate aiurea. de parca asta conteaza la pozele alea, ca-s nephotoshopate
CM: DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA! DAR ĂSTA E UN ALT SUBIECT!!!
NG: te iubesc!
NG: şi eu. pa.

ps 1. facem pariu că va intra să-mi explice din nou cum are el dreptate?
ps 2. n-o va face. doar pentru că nu vrea să-mi dea dreptate în ps 1.
ps 3. ps 2 e la derută. aşa că o va face.

şi un later edit premeditat: wa ye este cred cel mai bun prieten pe care nu l-am avut vreodată. suntem mai degrabă în limitele unei normale prietenii virtuale decât reale, deşi ne-am făcut ziua împreună în ultimii ani, deşi uneori ne mai vedem şi la câte-o bere. aşa zăbăuc cum e el, mi-e drag. iar dacă n-aţi apucat să accesaţi site-ul lui, aţi putea începe cu pagina asta. de fapt, chiar v-aş fi recunoscător dacă aţi face-o. daţi click şi o să înţelegeţi voi.

e foarte probabil ca textul de mai jos să treacă la o distanţă de câţiva kilometri pe lângă voi. m-aş mira ca mai mult de 10 oameni să-l ducă până la capăt. pentru că e vorba de un subiect de nişă, cea a fotografilor. plus că mai sunt şi serios. dar trebuie să o fac.

nu-mi plac fotografii români. de fapt, îi urăsc. ştiu, miroase a uşoară ipocrizie, fiind pe un blog care se autointitulează drept blog foto. însă nu e aşa. şi am să mă explic.

mai exact, nu-mi plac cei mai mulţi dintre fotografii români. pentru că există şi excepţii, suficiente, care întăresc regula. şi pe care am să-i şi public pe blog la vremea respectivă. în plus, nu mă refer aici la creaţiile fotografilor români, ci la structura lor. aşa, ca fiinţe bipede.

pentru că fotografia este (probabil) cea mai facilă dintre arte – sunt destui care chiar refuză ideea că ea ar putea fi artă şi văd în asocierea asta un soi de blasfemie – au apărut în ultimii ani cohorte de fotografi. sunt cu miile. şi nu e vorba de acei oameni care deţin un aparat foto. nu, mă refer la cei care cred sau simt că au şi devenit deja artişti doar pentru că îşi pun pozele pe diverse forumuri sau bloguri ceea ce, uneori, le mai aduce diverse reacţii pozitive. sunt oameni care îşi defulează pornirile artistice prin fotografii pentru că asta le e cel mai la îndemână, pentru că pot face asta şi fără o şcoală şi chiar cu bani puţini.

cum spuneam, problema lor însă, sau mai degrabă problema mea cu ei, nu e produsul pe care îl dau, ci atitudinea lor. m-am plimbat câţiva ani buni pe unele forumuri foto din românia. fără excepţie, se ajunge peste tot la aceeaşi duhoare care îi alungă întotdeauna pe cei buni. totul devine o îmbrânceală continuă fără discernământ, un ambuteiaj general de orgolii şi frustrări. am simţit mai bine decât oriunde, pe forumurile cu fotografi, răutatea pură. ba chiar şi în real life e la fel. rar o să vedeți un fotograf zâmbind. dacă prindeţi aşa ceva, să-i faceţi repede o poză. va da bine în manuale.

recunosc că am fost şi eu prins în genul ăsta de încrâncenare. de mai multe ori. şi nici nu prea ai cum să scapi, oricât de zen ai vrea să fii. doar că, pe lângă agresivitate, mai e ceva cu care de care trebuie să te loveşti şi care și la care cu greu îi poţi face faţă. mare parte din ei, să-mi fie cu iertare, dar sunt şi cam… prostuţi. şi spun asta în toată cunoştinţa de cauză şi fără vreo patimă personală.

momentan am renunţat la dialogul surd şi obositor cu necunoscuţii internetului, aşa că am să mă joc de-a fotografia, cel puţin pentru o perioadă, doar aici.

bun, dar de ce totuşi un blog foto în condiţiile astea? cu ce mă diferenţez eu de toţi ceilalţi? cu nimic. doar că am vrut să fac fotografie încă de la 16 ani. când singurul nume de aparat foto despre care auzisem vreodată era un smena, fie-i lentila uşoară, pe unde o mai fi el acuma. erau vremuri frumoase pentru aşa ceva. atunci când totul se făcea doar pe film, când emoţia developării unui film putea fi cu greu egalată. pentru că de atunci nu am renunţat niciodată la visul ăsta. pentru că văd imaginea fotografică drept o manifestare a bucuriei, iar un blog poate fi locul cel mai bun pentru a face asta. aşa că am decis să continui. plăcerea de a face poze nu prea dispare. şi am s-o fac aici, în locul meu, cu pretenţiile şi subiectivităţile mele, cu cât mai mult simţ de răspundere chiar dacă ştiu că tocmai am intrat într-un domeniu care e compromis.

şi pentru că e un moment festiv, de deschidere de blog, am să pun aici trei imagini din arhiva personală, imagini dintr-o perioadă în care cele mai mari dorinţe în viaţă erau salamul de sibiu, bananele coapte şi mai multe minute de desene animate.