Archive for the 'ghiveci' Category

pentru ca m-am mutat, s-a întamplat să nu am net acasă o vreme, mulțumesc lui dumnezeu. evident, ca de fiecare dată când se întâmplă asta, m-am pus iar pe citit, într-un mod ușor cam prea agresiv pentru o minte cam prea odihnită, am terminat deja o carte și citesc alte trei – de parcă ar interesa pe cineva ce rahat facem noi acasă când nu avem net. în fine, momentul nu avea cum să treacă neobservat și să nu mă minunez, iar, de cât de nociv este totuși internetul. pentru unii, desigur. pentru unii ca mine, ca să fiu mai sincer.

și tot pentru că m-am mutat, a revenit în viața mea, împotriva voinței mele, și televizorul. după o pauză de doi ani. am televizor în bucătărie, așa că mai trag cu ochiul între două omlete.

am văzut multe prostii zilele astea, programele românești – cele mai multe – sunt complet fără de speranță în imbecilitatea lor. cele mai stupide mi s-au părut știrile de sezon. aceleași bulșituri pe care le mestecă aceiași reporteri amețiți, an de an. inevitabil, și acum, ca în fiecare vară, distracția e maximă, nimeni nu vrea să lipsească de la petrecere, iar șampania curge, fără excepție, valuri. într-una din nopțile trecute, în bucurești, nimeni nu a putut suporta căldura din case – în caz că nu vă aduceți aminte, în urmă cu vreo 3 zile ați fost noaptea la ștrand, cred că ne-am și întâlnit pe acolo, iar dacă nu vă aduceți aminte să fi fost noaptea la ștrand, e clar că sunteți bolnavi, pentru că la știri așa au zis. iar de la mare, aflăm, printre multe alte inepții, că turiștii au fugit ca să poată intra în apa mării. de unde au fugit, nu știm, important e că știm unde au ajuns, mi-i și imaginez pe bieții turiști stând înghesuiți, în fața unei linii de start imaginare, așteptând prima pală de vânt din spate pentru a putea sări în apă. și mă gândesc că la câte limbi de lemn au unii știriști, e păcat că n-o punem de-o bărcuță, că tot e sezonul. mă rog, ce voiam să vă zic e dacă aveți televizor în dormitor, vă compătimesc și vă urez sincere condoleanțe.

ps. de luni incepem sa punem la cale ecologizarea. să fie bine.

evident că mă duc într-un loc mai fain, dar, recunosc, că oricât de fain ar fi, sufăr sincer după locul ăsta din care am văzut cele mai mişto răsărituri din univers. şi când mă gândesc că mai am 7 restanţe, parcă mă ia şi mai rău cu nostalgiile. sau ameţeli? mă rog, tot aia.

pe unul dintre cei doi din sondajul de mai jos îl iubesc nespus de mult, tocmai citesc ceva despre el, ceva foarte mişto, deocamdată nu spui ce că l-aş deconspira, m-am apucat să-i văd toate filmele, şi când spun toate filmele, înseamnă că toate, n-o luaţi chiar în serios cu sondajul, evident că-s amândoi extrem de buni, da-s şi eu curios care vă place mai mult.

Invisible

da, mi-ar fi plăcut mult să fi fost şi românia în africa. (ăştia mai haioşi vor spune că noi, sanchi, suntem deja acolo.) dar m-am resemnat de mult la gândul ăsta. cocalarii ăştia de la echipa naţională nu merită nici un fel de oboseală. şi îl citez aici pe tolontan, care îl citează pe emerich jenei: “am încetat să mai avem deziluzii în momentul în care nu ne-am mai făcut iluzii“. corect.

ps. pariul meu pentru mondialul ăsta e anglia.

am avut o zi groaznică, am trecut milimetric pe lângă un 5 la un examen. sunt nervos, obosit – pe termen lung, aşa că nu-mi rămâne decât să scot vidanja şi să mi-o bag în c reier.

am mai scris despre asta, s-a mai tot scris despre asta, dar cum nu se înâmplă nimic după ce se scrie, rămâne doar ca actul în sine, adică scrisul, să fie singura noastră satisfacţie. aşa că n-aveţi decât să vă aduceţi vidanjele proprii şi să vi le descărcaţi aici, poate vă mai liniştiţi şi voi. e loc *ă*ălău pentru toată lumea.

aşadar, pe cine şi de ce (mai) urăsc în bucureşti:

- metrorexul. să fiu sincer, i-aş bate. cu furtunul, cu urzici, cu cureaua de la ceas, i-aş rupe cu bătaia. nişte jigodii. bănuiesc că ştiţi despre ce e vorba, nu e cazul să mai detaliez. eventual citiţi şi asta. iar ce s-a întâmplat după concertul ac/dc, când deşi au anunţat că ţin metroul deschis până la ora doişpe, dar l-au închis la ora unşpe, a fost o mare, mare măgărie.

- metroul în sine. o mizerie. ia priviţi la poza asta. parcă seamănă cu dristorul de la noi, nu? dar e greu de făcut, ştiu. şi costă, da. plus că mai tre’ să şi pui nişte oameni să muncească pentru aşa ceva. nu se face.

- grafferii. doamne, ăştia nu se uită şi ei la televizor? la filme? n-or pune şi ei mâna pe o revistă? să fim bine înţeleşi, sunt de acord că anarhia în doze moderate face bine unei societăţi. fie că e anarhie de familie, de scară de bloc, în şcoală, anarhie urbană, artistică, toate formele astea au rostul lor. doar că anarhia asta are şi ea orgoliul ei, în plm. iar problema e că puţoii ăştia care au mâzgâlit până la hidoşenie tot bucureştiul sunt doar nişte rebeli ameţiţi a căror cauză nu există. nici nu vreau să ştiu cum arată la ei în casă. apropo, hu the fuck is aton ăsta? e plin bucureştiul de aton.

- aşa, mai departe. retarzii cu tiulee la bot care după ce ies de la ore confundă autobuzele cu peluza de sub tabelă. plus că devin din ce în ce mai agresivi în ultima vreme. şi să nu-mi ziceţi că aşa eram şi eu la vârsta aia, că o să fac o criză de nervi şi-o să vă trimit după sifoane de n-o să vă vedeţi.

- reclamele outdoor – publictarii români ar meria câte un şut în koa*e. toţi. e jenant în ce hal a putut să decadă publicitatea din românia în ultimii ani. apropo, voi de când n-aţi mai râs la o reclamă românească?

- retarzii care îşi depozitează gunoaiele pe tăpşanul din faţa blocului meu. îl ştiţi, ăla paralel cu calea văcăreşti. de 5 ani de când stau aici imaşul ăsta e o veşnică groapă de gunoi. cine face asta, habar n-am. însă e clar că e vorba de o firmă care suferă constant de pântecăraie. sau mai multe. şi mi-e greu să cred că aşa ceva e posibil de atâţia ani fără ca cineva din primărie să nu primească o şpagă. deşi, de ce să nu recunoaştem, există la fel de mari şanse ca totul să fie doar tâmpism. pentru că. nu-i aşa, e mai uşor să trimiţi într-o zi din an două basculante care să strângă tot decât să pui o patrulă noaptea să facă pândă. p*la mea, ce suntem noi aici, pândaci? suntem oameni!

- mă mai enervează ceva. nu ştiu cum e prin alte oraşe, ori prin alte zone ale bucureştiului, dar eu, biciclistul, intru pe aici din ce în ce mai des în conflict cu susţinătorii câinilor vagabonzi. ultraşii. în principiu, zău că n-aş vrea să moară. vă jur. în principiu. şi vorbim aici de câni, desigur. din punctul meu de vedere există doar două soluţii pentru problema asta. 1. eutanasiere. 2. – variantă pentru care şi optez – construirea unor centre pentru câinii nefamilişti finanţate doar din donaţii. băi nene, vrei să trăiască javra din faţa blocului? ok, n-o omor, da ia dă tu 5 lei pe lună. nu dai? e mult? apăi ftuţoidjsdcjqwectii, da eu de ce să dau bani ca să-mi fac injecţii, ă? dar cum ziceam, mai nou îs luat eu la trei păzeşte atunci când încerc să mă apăr de câte un câne care sare la mine când îs pe bicicletă. cum ar veni, caninofonul vede în mine pericolul. omul rău. ăla care nu iubeşte câinii şi îi vrea pe toţi mănuşi.

- faptul că la mecdonalţ răţoiul îngheţata cu caramel nu mai e ce-a fost. deşi eu tot sper, cam o dată la câteva luni. degeaba.

- pistele de biciclete. mă rog, inutilitatea lor. este cea mai mare imbecilitate urbană legalizată. dacă mergi pe stradă, ai toate şansele să-ţi iei nişte mui cât casa că de ce nu mergi pe pistă. iar dacă mergi pe pistă, mai bine stai acasă.

- apa caldă care devine caldă abia după ce-mi termin eu duşul. apropo, e adevărat că se dublează preţul la apa caldă? ca să ştiu şi eu în ce ape o să mă scald de-acum încolo.

ar mai fi. dar nu mai am chef de scris. dacă vreţi, puteţi continua voi.

o cutie dintr-aia de ciorbă a rămas nedesfăcută. ea încă mai există, e trofeul cabanei 34, adică al locuinţei din care eu acum nu am chef de învăţat pentru sesiune la ora 5 dimineaţa, aşa că mă uit în folderul cu poze de la mare şi bălesc ca prostul pentru că n-am fost în stare să termin şi eu la timp o facultate ca orice ochelarist care se respectă, iar de va fi s-o desfacem vreodată, pe ea, pe conservă, înseamnă că ori criza ne-a ajuns din urmă rău de tot, ori ne-am dorit enorm să ajungem la ştiri la o tv, ceea ce deocamdată nu dorim nici măcar duşmanilor noştri.

ps. apropo de ochelarişti, am auzit că vin iar minerii la bucureşti. oare dacă ies prin oraş ar trebui să-mi iau diploma de bac cu mine în caz că trebuie să demonstrez că nu e chiar adevărat tot ce se spune despre intelectuali?

azi se fac 5 ani. mulţumesc.

iar problema cu lăsatul de fumat e foarte simplă. oricine se poate lăsa, ba chiar foarte uşor. cu o singură condiţie. să aibă de ce se apuca.

hai la mulţi ani!

un 8 martie minunat vă doresc. la toţi.

vreau să am asta pe blog. ca să-mi aduc aminte mereu de ce nu mai merg la meciurile din campionat.

m-am tot gândit cum să închei deranjul de mai jos. am ales varianta  firească.